Whiteman's blog

M-am mutat pe www.andreialbu.com

2011-02-10T08:28:00.000+02:00

Dragi cititori. Vreau să vă anunţ că începând de astăzi mă mut în casă nouă. De azi vă aştept pe noua mea adresă la www.andreialbu.com

Prezenta adresă de blogspot va redirecţiona automat spre noul domeniu. Vă aştept cu drag.

În curând...

2011-01-23T19:38:00.001+02:00

Dragi cititori și concetățeni colegi întru suferință. Vreau să-mi cer iertare pentru absența îndelungată de pe blog. Așa ceva nu s-a mai întâmplat de când am lansat acest site. Însă timpurile extraordinare necesită măsuri ca atare.

Începutul anului 2011 a adus în viața mea o serie de schimbări radicale ce m-au cam luat pe nepregătite. De aceea am hotărât să iau o pauză, să fac un pas în spate și să privesc lucrurile dintr-o altă perspectivă.

În activitatea mea de blogger rezultatele acestei pauze se vor traduce printr-un nou design, un nou domeniu și, sper eu, un nou suflu. Promit de asemenea să recuperez intervalul în care nu am postat nimic printr-o serie de articole pe care le-am promis unora. De aceea stați pe aproape. Încurând mă mut în „casă” nouă.

La mulţi ani 2011

2010-12-31T13:03:00.000+02:00

Sfârșit de an

2010-12-29T12:01:00.001+02:00

Se apropie sfârșitul de an. 2010 își cerne ultimii fulgi de nea peste pământul înghețat. În sfârșit a nins, în sfârșit e iarnă. Anticipez un Revelion cu zăpadă, urători, săniuș și vin fiert. Se trag concluzii, se fac bilanțuri. Ce-a fost bine, ce-a fost rău? Ce ne așteaptă în 2011? Anul 2010 va rămâne în amintirea mea ca anul care mi-a schimbat într-o bună măsură viziunea asupra vieții.

Ne facem planuri de viitor, construim strategii și facem alegeri pe care le credem înțelepte. Dar uneori, un detaliu neimportant la prima vedere îți poate da lumea peste cap. Uneori un apel telefonic, o întâlnire întâmplătoare, un email îți poate schimba soarta pentru câțiva ani sau chiar pentru toată viața.

Și brusc te pomenești pășind pe cărări neumblate, străbați desișuri care nici nu știai că există și descoperi luminișuri desprinse parcă dintr-o altă lume. Uneori viața îți râde în nas și mătură cu podul palmei toate planurile pe care ți le-ai făcut în nopțile fără de somn. Uneori soarta îți arată că viața nu e totdeauna complicată și te învață să de bucuri de lucrurile simple.

Baie în stil românesc

2010-12-27T14:11:00.000+02:00

Cobani - satul meu natal

2010-12-26T14:47:00.001+02:00

Gânduri răzlețe

2010-12-26T13:23:00.001+02:00

- Pe autocarul Cluj-Chișinău, în fața mea au urcat doi români proaspăt reveniți de la muncă din străinătate. Pe la jumătatea drumului treceau deja la a doua sticlă de Unirea. Au făcut scandal, am înjurat și au făcut mizerie. Până în momentul în care s-a apropiat de ei un rus zdravăn cât casa și le-a spus ceva. Scandalagii nu știau deloc rusește. Dar din acel moment n-au mai scos un sunet. Ca să vezi cum funcționează comunicarea intra-națională.

- Am trecut pentru prima dată vama Sculeni în calitate de om cu dublă cetățenie. Ce bine e să nu te ia nimeni la întrebări legat de unde mergi, cât stai și care e scopul vizitei. Noroc că mi-am făcut pașaport de tip nou, cu cip. Altfel aș fi fost nevoit să stau ca toată lumea și să aștept ca agentul vamal să-mi tasteze numele căutând literele pe tastatură ca bucățile de carne în ciorba de tăieței.

- Din nou Crăciun fără zăpadă. Parcă nici nu-ți vine să colinzi când afară e noroi și plouă. Am împodobit bradul, același brăduț artificial pe care îl am de 15 ani. Mă gândesc câte vieți conifere am salva dacă fiecare din noi am avea astfel de brazi. Mai este desigur și opțiunea bradului în ghiveci. Soluții se găsesc, dorință să fie.

Crăciun fericit!

2010-12-24T16:40:00.002+02:00

Întrebare capcană Microsoft

2010-12-23T08:24:00.000+02:00

Cultură, răbdare și tutun

2010-12-20T08:37:00.002+02:00

Nu știu de ce aveam impresia că odată cu deschiderea mall-ului din Baia Mare lumea se va mai civiliza un pic. Se pare că nu a fost cazul. Până acum trebuia să mergi în câteva locuri pentru a vedea mârlanii în habitatul lor natural. Acum ai ocazia unică de a-i vedea pe toți în același loc. Fie că e vorba de gherțoiul de bloc, ciumetele de parcare, bădăranul de cinema sau indolenta de magazin – îi poți observa pe toți în același loc, la mall.

Stau cu prietenii la un suc, vine o înțepată, își trântește poșeta pe scaunul liber din dreapta mea, îmi împinge tava să-i încapă sticla de Cola Light și începe să-i dea indicații soțului care stă la coadă la fast-food în celălalt capăt al sălii.

Vreau să urc cu ascensorul și nu pot din cauza unor puradei care tot cheamă liftul în jos, iar mai apoi merg și se tolănesc în fotoliile de masaj cu hainele lor jegoase și împuțite.

Ieși din sala de cinematograf și observi drumul mătăsii lângă scaune și pe culoare trasat cu popcorn, pahare de cola și pungi goale după principiul „dacă tot am plătit biletul, măcar să rânească cineva după mine”. Asta ca să nu mai zic de ringtone-urile colorate pe care ești nevoit să le audiezi în timpul filmului.

Există mulți oameni cu bun simț în România, sunt sigur de asta. Doar că atunci când un străin vine prima dată în România, îi sar în ochi cerșetorii, beșonoșii din trafic și conducătorii corupți. Degeaba îi explici mai apoi că sunt pe aceste meleaguri și oameni de valoare, buni și omenoși. Prima impresie de obicei face diferența. Vina este și a noastră, a tuturor. Pentru că îi răbdăm, îi tolerăm și prin asta îi încurajăm să continue.

Mai e mult până departe. Până atunci – răbdare și tutun

Bravo România!

2010-12-19T21:55:00.000+02:00

În sfârșit o veste bună în anul 2010 pentru acest popor nedreptățit de istorie și chinuit de vremuri. România a luat medalia de bronz la Campionatul European de handbal feminin. Fetele s-au impus în fața țării gazdă după un meci spectaculos. O victorie meritată pentru handbalul românesc și o realizare extraordinară pentru o echipă care a vrut să ne demonstreze că prin muncă și dăruire se poate face performanță. Bravo fetelor! Ne mândrim cu voi!

Cum să vinzi un rahat

2010-12-17T08:16:00.002+02:00

Coca Cola este probabil cel mai potrivit exemplu despre ceea ce înseamnă marketingul și brandigul. Din 1885 încoace această afacere s-a extins în toată lumea, iar Coca Cola a devenit una din cele mai cunoscute băuturi din lume. Și atunci mă întreb: cum reușesc acești oameni de mai bine de 100 de ani să vândă o porcărie de băutură unei lumi întregi? Cum e posibil aşa ceva?

Răspunsul e simplu: o rețetă originală, un ambalaj frumos și un branding excelent. Reclama e sufletul comerțului, iar cei de la Coca Cola știu cu siguranță cum să-și promoveze produsul. Ceea ce ne duce la concluzia că dacă știi cum să-i faci reclamă, poți vinde aproape orice oricui.

Uitați-vă doar la ultima reclama Coca Cola click aici. E originală, inspirată, bine gândită și energică. Te introduce în spiritul Căciunului, o sărbătoare pe care vrei să o petreci cu familia și cei dragi la o masă întinsă pe care să fie de toate, inclusiv o Cola. Aproape că mă apucă și pe mine pofta deși nu am fost niciodată consumator, știind cât de nesănătoasă este.

În tot răul și un bine, însă, pentru că piesa din reclamă mi se pare foarte inspirată. Click mai jos pentru a o asculta.

Samsung Galaxy S la 1400 m

2010-12-12T13:05:00.015+02:00

Despre Galaxy S s-a tot vorbit și s-a tot scris încă cu mult înainte de apariția lui pe piață. Nu o să insist aici asupra calităților acestui telefon extraordinar. Vă propun doar un filmuleț scurt pe care l-am înregistrat într-o duminică frumoasă de noiembrie pe Creasta Cocoșului, la o altitudine de 1400 m. Puteți găsi de asemenea și câteva fotografii. Vă las pe voi să trageți concluziile și aștept reacții de orice fel.

Pentru a vizualiza filmulețul la calitate maximă, selectează 720p din lista player-ului.

Simplest RapidShare Hack

2010-12-11T10:56:00.002+02:00

I came across an old movie I really wanted to have. I couldn’t find it anywhere else; it was available to download only from RapidShare. The problem was that the movie was split by the uploader into 19 different zip files. Since I am not a Rapid Pro member and with the increased security measures enforced by RapidShare, it would have taken me an awful amount of time to have the files downloaded to my PC.

I tried to use some of the hacks on the web. Some of them are outdated and cannot be used on the new RapidShare interface, others are complicated, while others don’t always work. So I used the oldest trick in the book which, to my surprise, worked as a charm. Here is what I did.

1. Click to download the first file from RapidShare
2. Choose the free download, wait 62 seconds to download
3. Wait until the file is downloaded to your hard drive
4. Unplug your router, wait a few seconds and plug it back in
5. Connect to you network, your router generates automatically a new IP address
6. Click on the second file, choose the free download and wait again 62 seconds to download it

For the second file, you would be normally forced to wait almost half an hour. So by using this method, I managed to save 7 hours (for 19 files) of waiting and nail biting. And I also wrote this tutorial on my blog. If you are connected directly to the internet (not through a router/modem), a manual renewal of your IP should also do the trick.

Câte ceva despre bani

2010-12-09T08:11:00.001+02:00

Banii fac pământul să se învârtă. E o expresie pe care o auzim din ce în ce mai des la televizor, la radio, la cunoscuți. În goana noastră cotidiană după bani ne împărțim ziua în calupuri monetare, preferând unele activități altora, socializând cu unii în defavoarea altora. Pentru că, nu-i așa – timpul înseamnă bani. Mă gândesc ce bine ar fi să fie valabil și invers. Ai primit salariul, ai mers la magazin și ți-ai cumpărat două zile în plus, o lună, sau chiar câțiva ani în cazul celor mai înstăriți.

Dar nu despre asta vroiam să scriu azi. Articolul de azi trebuia să fie despre bani și mai ales despre confidențialitate. Nu știu dacă ați observat, dar în România și în Moldova ultima noțiune pare inexistentă. La noi situația financiară este o chestie publică. Toată lumea trebuie să știe ce salariu ai, cât plătești rata și cât ai pus deoparte.

„Uite vecina și-a luat mașină. Da de unde a avut ea bani de așa ceva? Sigur umblă cu ceva bișnițar.” „Ți-ai luat telefon? De care? Cât ai dat și cât plătești abonamentul?” „Aha, v-ați luat credit. Ce sumă, pe câți ani și cât dați înapoi?” și exemplele pot continua la nesfârșit.

În țările occidentale nu se vorbește aproape deloc despre bani. Și lucrurile sunt foarte stricte fie că e vorba de confidențialitatea profesională sau cea privată. La noi totul se știe și totul se discută. Bănuiesc că acestea sunt rămășițele unei epoci în care fiecare al treilea era turnător, o epocă în care românii au deprins bârfa, s-au dezobișnuit să muncească și au adoptat ideea că cineva trebuie să le dea totul de-a gata.

Old habits die hard, zice un proverb englez. Va trebui să vină alte generații până vom învăța și noi ce înseamnă munca conștiincioasă, bunul simț și confidențialitatea datelor personale.

Moldova și filmele de la Holivud

2010-12-06T22:41:00.001+02:00

Nu e un secret pentru nimeni că filmele produse în pădurea sfântă reflectă un mod specific de gândire. O să trec cu vederea superioritatea cu care tratează americanii celelalte națiuni (a se vedea fazele în care un singur soldat american, animat doar de spiritul patriotic, bate cu mâinile goale 10 soldați vietnamezi înarmați până în dinți), faptul că toate evenimentele importante par să se întâmple doar în SUA (acolo se prăbușesc meteoriții, bombele atomice și OZN-urile cu extratereștri) sau faptul că ei se consideră reprezentanții și salvatorii planetei (slavă Domnului că nu a jucat Bruce Willis în Titanic, că-i salva pe toți).

Ceea ce vreau să spun e altceva. Dacă ați observat, până acum câțiva ani, dacă scenaristul filmului vroia să plaseze acțiunea într-un loc primejdios, în care domnește haosul și teroarea, în josul ecranului apărea scris: somewhere in eastern Europe sau și mai bine – somewhere in Romania. Americanul de rând nu se întreba unde e asta. Era suficient să știe că e o țară săracă undeva la dracu' în praznic.

Între timp lucrurile s-au mai schimbat (din păcate nu și în privința sărăciei). România a intrat în NATO și UE. Prin urmare scenariștilor americănoși le-a trebuit un alt meleag pentru scopurile lor cinematografice banditești. S-or uitat în stânga, s-or uitat în dreapta. O stat drept, o cujetat strânb și or ales. Așa că mai nou în loc de somewhere in Romania apare scris mare cu litere b(v)ulgare somewhere in Moldova (a se vedea cel mai recent film cu Bruce Willis, John Malkovich și Morgan Freeman - RED).

De așa țară sigur n-a auzit americanul de rând, se pare însă că nici scenariștii nu stau mai bine. Eroul interpretat de Bruce Willis merge în Moldova, cică, să rezolve o problemă nucleară. De unde au mai scos-o și pe asta, nu știu. De unde probelele nucleare printre dealuri cu vii, li vezi și… te duci? Sau poate că se refereau la alegerea președintelui. Oricum, mă mir cum de nu i-au arătat pe soldații noștri înarmați cu arcuri cu săgeții și prăștii cu alice explozive. Noi oricum zicem și de asta bogdaproste. Măcar ne mai bagă și pe noi în seamă. Mai rău e când te bagă în altceva. Așa că tăcem, înghițim și sperăm că a veni și la noi într-o noapte soarele.

La mulți ani România!

2010-12-01T11:39:00.000+02:00

Trec zilele astea printr-o perioadă mai grea pentru că am de sărbătorit ziua de naștere, ziua României și sfinții pe stil nou și pe stil vechi. Așa că o să le iau metodic, pe rând, ca nu cumva să scap vre-una.

Astăzi e ziua țării noastre și a românilor de pretutindeni. La mulți ani, România!

Cum a votat Baia Mare

2010-11-29T18:52:00.001+02:00

Dimineața pe răcoare,
hai Moldova la votare!
De la Cluj la Baia Mare,
Dimineața pe răcoare.

Am descoperit care sunt elementele de bază a unui vot reușit:
1. Transport gratuit Baia Mare – Cluj – bifat
2. 40 de tineri entuziaști, dornici să-și exprime opțiunea – bifat
3. Acorduri de chitară și palincă de la Valea Chioarului – bifat la pătrat

Duminică, 28 noiembrie, în premieră basarabenii din Baia Mare au autocar gratuit la Cluj. Ne adunăm în fața universității. Urcăm cu întârziere în autocarul echipei de fotbal FC Baia Mare și pornim la drum. Răsună chitara. Cineva scoate o sticlă de palincă. Așa un eveniment trebuie marcat cum se cuvine, doar nu votezi în fiecare zi (votezi o dată la câteva luni).

Ajungem în Cluj și mergem în coloană spre Casa de Cultură a Tineretului. Votăm după care mergem la mall să ne destindem. După atâta muncă, merităm și puțină distracție. Ne întoarcem acasă obosiți, dar cu sentimentul datoriei împlinite.

Ne vedem la vot

2010-11-28T21:03:00.000+02:00

Gargara și limba franceză

2010-11-25T11:49:00.000+02:00

O răceală vicleană mă ține pe tușă de la începutul săptămânii. S-a furișat tiptil în week-end și mi-a adormit vigilența. „Te doare un pic gâtul? Lasă că trece, n-are rost să-ți faci griji” îmi zicea ea mieroasă. Nu mi-am făcut. Și de vre-o trei zile stau mai mult cu ochii în tavan. Cu ocazia asta mai observ și eu păianjenii pe care i-am ratat la ultima curățenie și spoturile care s-au ars.

Mi-am adus aminte cum se face gargară. N-am mai practicat așa ceva din copilărie. Gargara îmi amintește într-un fel ciudat de lecțiile de limbă franceză din școală. Învățătoarea încerca să ne explice atunci că franceza vorbită frumos trebuie să fie graseiată. Mulți dintre colegii mei refuzau să învețe, aducând drept argument vechea înțelepciune din satele basarabene: „Da și-mi trebuie nie franceza? Ce, a sî mă duc în Franța?”

Mulți dintre ei au ajuns în Franța, Canada sau alte țări francofone, iar la întoarcere în satul natal spun: „Ce proști mai eram, Ana Fiodrovna (sau Maria Ivanovna)?! Ce bine ne-ar fi prins oleacă de franceză?” Așa că dragi compatrioți, învățați să faceți gargară, învățați și franceza. Sunt doua lucruri care vă pot face viața mai ușoară.

Conflicte cotidiene

2010-11-19T09:10:00.000+02:00

Lost in translation la Real

2010-11-16T22:46:00.000+02:00

ING e verde

2010-11-14T21:15:00.001+02:00

O idee foarte interesantă și salutabilă a celor de ING pe care nu am întâlnit-o la alte bănci. Majoritatea din noi, atunci când scoatem bani de la bancomat, solicităm automat și o chitanță de care nu avem neapărat nevoie și pe care, de obicei, o aruncăm imediat la gunoi.

Diavolul e în detalii și de cele mai multe ori detaliile sunt cele care fac diferența. Bravo ING pentru idee și inițiativă.

Fericire la 9 lei

2010-11-13T10:55:00.000+02:00

Dulceața de nuci are un efect miraculos asupra mea. Pentru câteva clipe gustul ei mă teleportează în copilărie, într-o lume în care viața era simplă și totul era posibil; într-o lume cu Feți-frumoși și Zâne bune în care Moș Crăciun venea neapărat să-ți aducă darul mult visat.

La 9 lei, nu cumperi doar o dulceață extraordinară,ci și o bucățică de acasă, un colțișor din țara ta pitită umil pe harta imensă a lumii.

În drum spre Târgu Lăpuș

2010-11-12T22:34:00.000+02:00

Pit stop în drum spre Târgu Lăpuș. Îmbrățișarea morții 1 și 2: natură moartă

Ghici proprietarul

2010-11-09T22:31:00.000+02:00

Ghici cui aparține Golful pe care îl alimentează angajatul de la Mol.

A Romanian job

2010-11-08T18:48:00.000+02:00

Cine a spus că românul nu e inventiv se înșela amarnic. Unde altundeva în lume s-a mai pomenit ca angajații de la salubrizare să facă (virgulă) curățenia de toamnă cu buldozerul? Se pare că frunzele căzute și spălate de ploaia moroșană capătă o greutate de neînchipuit comparativ cu celelalte frunze din alte județe. De aceea roaba și mătura sunt cvasi-inutile.

Nu contează că blocăm jumătate de trotuar. Măcar facem o treabă în dulcele stil românesc. Cu buldozerul înainte, că înainte o fost mai bine! Oare nu se poate aplica același principiu și pentru „salubrizarea” vieții politice?

Înainte și după

2010-11-07T15:30:00.001+02:00

Vineri seară populația de bărbați peste 18 ani din Baia Mare și cea de fetișcane între 15-25 de ani a fost în extaz. Primii și-au clătit ochii cu formele apetisante și mișcările lascive ale Adreei Bănică și ale dansatoarelor sale. Cel de-al doilea grup s-a extaziat la recitalul lui Smiley care a decurs după principiul o piesă de-a mea, una de-a altora.

Personal am mers mai mult pentru naționala de rock, așa cum a fost prezentată trupa Iris. Spectatorii s-au rărit treptat spre sfârșitul concertului, fie din cauza frigului, a oboselii acumulate în timpul săptămânii sau a lipsei de interes. Cam așa arata în imagini locul în care s-a organizat concertul înainte și după spectacol (foto de Bogdan Toporan).

Dacia și cinefilii masochiști

2010-11-07T13:19:00.003+02:00

Ce face un băimărean în ziua în care în orașul său natal se deschide primul mall cu cinematograf multiplex? Evident – merge cu cățel cu purcel să se calce în picioare la deschidere. Tocmai de aceea subsemnatul împreună cu un grup de cinefili masochiști a mers la vechiul (anticul) cinematograf Dacia pentru o terapie de șoc.

Cinematograful Dacia din centrul orașului reprezintă o enigmă pentru toată lumea – nimeni nu știe cum mai poate exista așa un loc. Unde sunt zilele în care stăteam la coadă la bilete, în care sala era arhiplină de pungi foșnitoare de popcorn și pufuleți? Nevermore… susură apa din Săsar. Nevermore… șoptesc copacii din parcul de alături.

Intrarea principală este blocată, zidită, interzisă. Intru prin spate împreună cu colegii mei și mă izbește un miros de vechi, de mucegai stătut și maculatură. Afișele noi contrastează cu teancuri de cataloage care nu au nici o legătură cu cea de-a șaptea artă. În anul 2010 Dacia este o clădire dărăpănată, neîngrijită, ca o văduvă uitată de lume. Procurăm biletele dintr-o cămăruță încălzită cu un reșou chior.

E pustiu e întuneric și mi-e frică de mor îmi sună în minte piesa pe care o cântam cu prietenii în fața căminului. Welcome to the hotel Dacia îmi răspunde vocea răgușită a cinematografului. Știți, eu sunt pensionar și sunt plătit tot la a doua proiectare de film ne explică angajatul care ne zorește să intrăm în sala. Suntem doar noi cinci în tot cinematograful. Le-am spart box-office-ul pentru această săptămână, glumește cineva.

Ne așezăm în centru alegând scaunele mai puțin rupte. Începe filmul și încerc să-mi dau seama dacă ceața de pe ecran e intenția regizorului sau calitatea proiecției. Evident – cea de-a doua. Pe la jumătatea filmului simt că-mi amorțesc genunchii. Râdem, facem haz de necaz și ne îmbărbătăm să rezistăm până la sfârșit. E bine că e întuneric. Măcar așa nu observăm starea jalnică a sălii și nici eventualii locatari rozători ai incintei.

Vizita de la Dacia e o călătorie în timp. Ca și cum ai vedea un loc în care ai copilărit cu ochii unui om matur. Timpul trece peste toate și nu iartă nimic. Ieșim afară și ne lovește un val de căldură – afară e bineînțeles mai plăcut decât înăuntru.

Plec acasă îngândurat și păstrez biletul de intrare. Este cu siguranță ultima mea vizită la cinematograful Dacia…

Meniu 'Smart Food'

2010-11-02T20:44:00.000+02:00

Rohia – mănăstirea contrastelor

2010-10-31T12:51:00.001+02:00

Se spune că atunci când nu ai așteptări față de un anumit lucru, nu poți fi luat prin surprindere. Vizita mea de ieri la Rohia mi-a dovedit exact contrariul. Am pornit din Baia Mare având o idee foarte vagă despre cum ar trebui să arate mănăstirea ascunsă în munții din țara Lăpușului, iar ceea ce am găsit acolo o oră mai târziu mi-a dat peste cap cam tot ce știam eu despre astfel de locașuri.

După ce am trecut de Târgu Lăpuș, am făcut stânga de pe drumul principal și m-am pomenit pe o alee șerpuitoare și foarte abruptă pe care nu încăpea mai mult de o mașină. Am lăsat mașina în parcare și am urcat pe jos spre ceea ce se numea Centrul Cultural Monahal „Nicolae Steinhardt”. Ceea ce am găsit de fapt a fost un grup neomogen de clădiri și obiecte care nu păreau să aibă legătură între ele.

Desigur, că nimeni nu se mai așteaptă să vadă în secolul 21 călugări ce trăiesc în chilii săpate în piatră iluminate de opaițuri. Și totuși… Rohia mi-a părut un loc în care noul încearcă și nu reușește să se îmbine cu vechiul. Cât de bine arată o biserică veche pe fonul unei macarale ultramoderne cu bannerul unei firme de construcții? Cum s-ar putea combina chilia în care a locuit în ultimii ani din viață monahul Nicolae cu ultimul model Ford Focus parcat în față? Ce impresie poate lăsa o bisericuță de lemn lângă o locuință luxoasă cu interfon și termopane?

La Rohia totul stă sub semnul construcției și al reamenajării. E plin de muncitori ce operează instalații de prelucrare a lemnului. Odată intrat, nimeni nu te întrebă cine ești și ce dorești să vezi. Singuri vizitatori în afară de mine erau o familie cu doi copii care făceau gălăgie. Odată ajuns în vârf, însă, ți se deschide o panoramă extraordinară, una care trebuie să-l fi încântat și pe autorul Jurnalului fericirii. Pentru câteva clipe uiți de tot și te lași cuprins de istorie, de veșnicia ce se ascunde în munții împăduriți și de frumusețea lor.

În cele din urmă revii la realitate și pleci nedumerit de la Rohia – mănăstirea contrastelor în care noul este pe care să învingă trecutul.

Cine a fost mai întâi?

2010-10-28T19:31:00.002+03:00

În România lucrurile mai întâi se fac, în rarele ocazii când acest lucru se întâmplă, și abia după aceea se gândesc. O dovadă este trecerea de pietoni și panoul publicitar din imaginea alăturată. Priviți cu atenție poziția lor.

Poate că unui pieton nu i se va părea ciudat să pășească pe zebră fiind mascat de un obiect. Șoferului, însă, pot să vă asigur că nu-i va fi ușor deloc să-și dea seama la timp că trebuie să cedeze trecerea. Vorba cântecului – dacă tot lucrăm puțin, măcar să fie prost. Și dacă tot avem puține accidente pe trecerea de pietoni, de ce să nu creăm niște situații ce le-ar putea genera? Măcar așa o să aibă și ProTv-ul ce să arate la știrile de la ora 5.

M-ați putea întreba acum, care dintre cele două a apărut prima – trecerea de pietoni sau panoul publicitar. Iar eu vă voi răspunde că ambele au apărut aproximativ în același perioadă, foarte recent. Unul dintre ele trebuie mutat, dar care? Așadar ajungem iarăși la eterna dilemă cine a apărut mai întâi: oul sau găina, zebra sau panoul, politicianul sau minciuna?

Moțiunea momentum mori

2010-10-27T22:17:00.001+03:00

Sunt câteva lucruri legate de harababura din ultimul timp de pe scena politică pe care le înțeleg și pe care nu le înțeleg:

1. Nu înțeleg de ce un parlamentar se abține. Poporul l-a pus acolo unde este pentru a fi reprezentat. Parlamentarul trebuie să fie un om ce ia atitudine, un lider care înaintează propuneri, ce participă constructiv la dezbateri și care este în stare să se pronunțe. Dacă vrei să te abții – stai, nene, acasă!

2. Înțeleg de ce sunt atât de oripilați cei din opoziție vizavi de dictatura instaurată de Băsescu – sunt invidioși și neputincioși. Își doresc să fi fost ei cei care să fi reușit așa ceva.

3. Înțeleg de ce membrii PDL nu au votat moțiunea de cenzură, deși unii afirmaseră în prealabil că guvernul Boc trebuie să cadă. De ce să-și riște ei pielea în interiorul partidului și poziția călduță din parlament pentru niște alegeri anticipate care, cel mai probabil, i-ar scoate de la borcanul cu miere?

4. Și în cele din urmă, nu înțeleg ce rost are să dăm jos guvernul actual. De dat, îl dăm noi jos, dar pe cine punem în loc? Dacă ar exista în România politicieni cărora să le pese în primul rând de binele comun – atunci – da. Ar avea rost. Altfel – nu prea.

E bine că a picat moțiunea – măcar economisim banii pe care i-am fi cheltuit pentru alegeri.

S.W.E.A.T team

2010-10-26T18:41:00.000+03:00

Eroare Vox News

2010-10-24T12:21:00.002+03:00

Se pare că lucrurile merg din ce in ce mai bine la Vox News.

Rambo şi cei 3 purceluşi

2010-10-21T20:49:00.007+03:00

O reinterpretare a "mitului" celor trei porci cuminţi şi devreme acasă din punctul de vedere a unor rockeri care nu prea le au cu cântatul, dar măcar distrează lumea cu idei originale şi animaţii interesante.

Pe scurt, povestea e cam în felul următor. Erau odată ca niciodată, că de n-ar fi... bla, bla, bla - trei porci. Unul trăia la ţară şi visa să devină rocker. Aşa că se mută la oraş, dar nefiind obişnuit cu viaţa cosmopolită, nu prea îşi dă seama cum merg lucrurile în showbiz şi o ia în freză de la lupul rău.

Al doilea purcel e mai hippy, nu prea se stresează şi stă mai mult cu posterioru la mare la soare unde fetiţele, pardon, purcelele sunt goale. Dar nici pe el nu-l duce mintea tare departe şi, o ia în freză de la lupul biker cu ocheri mişto.

Cel de-al treilea purcel e bineînţeles şi cel mai deştept. Aşa cere tradiţia. Meritul său cel mai mare e că tat'su e vedetă şi are atâţia bani cât să-şi aştearnă dolari în cocină şi să-l angajeze pe Rambo ca bodyguard. Pe deasupra mai e şi deştept nevoie mare şi îşi face vilă (din) beton cu trei etaje. Continuarea o puteţi vedea în videoclipul de mai jos.

Câte ceva despre timp

2010-10-19T20:13:00.006+03:00

Recent am aflat că durata unei luni calendaristice poate varia de la câteva zile până chiar la o oră. Cel puțin așa susține Andrei - unul dintre colegii mei programatori. Iar altul completează cu o vorbă cu tâlc - „dacă cineva îți spune că un lucru nu poate fi făcut din punct de vedere al programării, înseamnă că nu are imaginație”. O fi fiind vre-un urmaș de-a cunoscutului matematician David Hilbert care scria despre un fost elev de-al său - „a devenit poet, pentru matematică avea prea puțină imaginație”.

Și când te gândești că eu consideram programarea un domeniu exact, rece, care nu lasă loc de prea multă interpretare. Se pare că lucrurile nu stau chiar așa. Știam eu de la tătuca Einstein că timpul e relativ, dar nici în halul ăsta. Se pare că practica bate uneori teoria. Dacă doriți mai multe informații, vă pot pune în legatură cu cel care a făcut această descoperire miraculoasă.

Let there be Folk!

2010-10-17T15:51:00.012+03:00

Întotdeauna mi-am dorit să merg la un concert Pasărea Colibri. Am crescut cu piesele lor, le-am cântat de sute ori prin expediții şi ieşiri în natură, iar la retragerea trupei în 2002 am rămas cu un gust amar în gură – eram foarte dezamăgit că nu-i văzusem niciodată cântând împreună pe Baniciu, Vintilă, Pittiş şi Cnejevici.

Revenirea lor pe scenă ca Pasărea Colibri (cu Marius Baţu în locul regretatului Pittiş) a reprezentat o oportunitate pe care nu credeam posibilă vreodată. De aceea am mers la concertul de la Cluj fără să mă gândesc de două ori. Mai ales ca în deschidere aveau să cânte alţi doi cantautori îndrăgiţi de mine – Nicu Alifantis şi Alexandru Andrieş.

Atmosfera a fost extraordinară. Publicul de toate vârstele - foarte receptiv. Ne-am adus aminte împreună cu cei de pe scenă de o cameră micuţă, dar de prieteni plină, am împletit eşarfe în dar, ne-am plimbat pe strada Popa Nan şi am vizitat Hanul lui Manuc, ne-am amintit de o vară la ţară şi am căutat cea mai frumoasă floare, astfel încât la sfârşitul spectacolului fiecare a plecat acasă cu un mugur de fluier în suflet.

Culmea cerșitului sau puterea obișnuinței

2010-10-16T11:10:00.002+03:00

Protest la sediul PDL din Baia Mare. Pancarte. Scandări. Vuvuzele. Jos guvernul. Vrem plata stimulentelor aflate în sus-pensie. Vrem pensii aflate în sus-pensie. Jos hoții de la conducere. Vrem alți hoți. Reporteri și cameramani. Câțiva țigani curioși se apropie de protestatari. Din obișnuință încep să cerșească. Original. Nu am mai văzut până acum pe nimeni să cerșească de la niște oameni care cer bani. Ce chestie interesantă e puterea obișnuinței…

Poftiţi la Vila 69

2010-10-13T21:49:00.003+03:00

Păsărica vikingului

2010-10-12T20:39:00.002+03:00

Doi ani de blogging...

2010-10-10T20:06:00.002+03:00

Moldoveni în România

2010-10-10T19:11:00.019+03:00

Un articol scris de Cristina pentru Dilema Veche

- din jurnalul unui cetăţean -

"Necetăţenia" este o formă de docilitate pe care trebuie să o înveţi în tranziţia către cetăţenie. Cetăţenia nu ţi se dă, se dobîndeşte, iar pentru a o dobîndi, trebuie să te dresezi să devii un bun cetăţean resemnat, împăcat cu legile şi cu ceea ce astăzi a mai rămas din denumirea de stat.

Cînd mi s-a propus să scriu acest articol, am luat-o ca pe înfruntarea finală cu mine însămi, înfruntarea identităţii moştenite şi a celei asumate. Nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc despre originile mele, mai mult chiar, am încercat să evit de fiecare dată discuţiile despre „de unde eşti?“. În primii ani de studenţie, mă lepădam de identitatea mea, ca un apostol necredincios, fără să mai aştept cîntatul cocoşilor. În afară de colegii mei de facultate, era greu să afle cineva că vin de dincolo de Prut. Îmi purtam identitatea ca pe o povară, ca pe o ruşine neasumată, un fel de eroare pentru care nu puteam răspunde, dar nici nu o puteam îndrepta.

În cei cinci ani ai studenţiei mele aici, am învăţat că răspunsul la întrebarea „de unde eşti?“ aduce inevitabil după sine discursuri nostalgice: despre România Mare, pactul Ribbentrop-Molotov, posibila sau imposibila Unire, Podul de flori, rude îndepărtate sau prieteni aproape uitaţi – temele curg în funcţie de vîrsta şi amintirile partenerilor de dialog. Alteori, surprind cum discuţiile se transformă uşor în monologuri plictisitoare, aproape onirice, şi mă întreb dacă acea Basarabie există cu adevărat sau e o Ruritanie desprinsă din vechile tratate de istorie ale unor autori interbelici.

De cele mai multe ori însă, sînt asaltată cu întrebări care aşteaptă confirmarea unor stereotipuri. E adevărat că la voi se spune aşa? Că numiţi lucrul acesta astfel? Sau e adevărat că în Chişinău se întîmplă asta? – sînt primele reacţii cărora am învăţat deja să le fac faţă şi cum, de obicei, nu le confirm aşteptările, mi se aruncă priviri suspicioase. Probabil îi vor mai întreba şi pe alţii care, din aceeaşi plictiseală, le vor confirma, lăsîndu-i să creadă ceea ce vor despre „ţara“ de dincolo de ape.

În cazurile cele mai fericite, mi se aminteşte de bomboanele „Bucuria“ şi licorile bahice de toate felurile şi culorile. Bărbaţii sînt curioşi să afle mai multe despre mitul „frumuseţilor feminine“, şi nu scap pînă nu promit că am să le prezint cîteva moldovence sau poate am să-i iau cu mine cînd voi mai trece graniţa „dincolo“. Toţi însă aşteaptă cuvinte şi expresii extrase din lada de zestre a limbii române şi, dacă nu le oferi de bună voie, cu siguranţă, de undeva, la un moment dat, ţi se va cere să scoţi şi cuvinte pe care poate nu le-ai folosit niciodată. N-ai încotro, dacă eşti moldovean trebuie să ai şi vocabular adecvat pentru situaţii „de urgenţă“.

Se întîmplă însă, din cînd în cînd, ca reacţiile să fie mai puţin controlate, iar răspunsul la simpla întrebare „de unde eşti?“ să genereze uimiri de ambele părţi: „da??? credeam că eşti ca şi noi...“, „deci, nu eşti de-a noastră...“, „nu pari“, „n-aş fi zis“ – sînt doar cîteva dintre răspunsurile pe care le-am primit în toţi aceşti cinci ani. De la început mi se păreau ofensatoare şi mă adînceau şi mai mult în tristeţile pe care ţi le oferă diferenţa.

Parafa diferenţei

Dar oricît de şocante erau aceste afirmaţii la început, a trebuit totuşi să le dau dreptate colegilor mei şi să nu mă mai mire mirarea lor. Apartenenţa la un grup nu este garantată de asemănarea dintre tine şi ceilalţi membri, ci de cumulul de experienţă din trecut şi chiar din prezent. Şi aici nu pot decît să aprob, atunci cînd printre mirări mi se confirmă diferenţele, căutate de multe ori chiar şi acolo unde nu există. Colegii mei au dreptate, chiar dacă vorbim aceeaşi limbă, nu sînt „ca şi ei“, ei nu-şi pierd timpul la Oficiul pentru Imigrări, lor nu li se refuză un post pentru că nu sînt „cetăţeni români“ sau pentru că angajarea ar presupune „cheltuieli suplimentare“ sau pentru că nu au drept de muncă. Colegii mei pot merge la Şcoli de Vară sau schimburi culturale oriunde în Europa, eu sînt pierdută printre vize, documente rătăcite pe la diverse instituţii fără a le mai da de urmă, proceduri birocratice care niciodată nu se termină la timp.

Colegii mei pot accesa tot felul de programe de schimb interuniversitar sau pot pleaca la universităţi din Europa prin programele Erasmus, Leonardo, colegii mei pleacă lejer la conferinţe şi seminarii europene fără să îşi piardă timpul prin ambasade şi consulate, prietenii mei pleacă în vacanţă fără stresul şi problemele birocratice care nu fac decît să îţi taie orice chef de plimbări „paradisiace“. Cînd le povestesc toate aceste lucruri, simt o uimire abţinută şi parafa diferenţei.

Asist la discuţii într-un grup mixt (cetăţeni europeni stabiliţi în România în mare parte) despre dezintegrarea şi inactualitatea graniţelor şi importanţa mobilităţii, mă simt mai „străină“ decît „străinii“.

A nu fi cetăţean român sau european înseamnă a nu fi cetăţean în general, înseamnă dosare rătăcite între facultate şi ministere, cozi interminabile la Oficiul pentru Imigrări, înseamnă amenzi pentru un permis de şedere expirat din cauza unei legislaţii deficitare. „Necetăţeanul“ trebuie să se conformeze cu ceea ce i se oferă, fără a riposta, altfel i se reproşează că nu are decît să plece „în ţara lui“, că nu e obligat să facă facultate aici.

„Necetăţenia“ este o formă de docilitate pe care trebuie să o înveţi în tranziţia către cetăţenie. Cetăţenia nu ţi se dă, se dobîndeşte, iar pentru a o dobîndi, trebuie să te dresezi să devii un bun cetăţean resemnat, împăcat cu legile şi cu ceea ce astăzi a mai rămas din denumirea de stat.

Studenţi autoghetoizaţi

De la Chişinău, România se vede altfel: seducătoare, promiţătoare, o terra desiderata de mulţi dintre cei rămaşi. De dincolo de Prut se văd asemănările, de aici – deosebirile. Dacă diferenţele sînt mai numeroase şi mai rezistente decît asemănările, seducţia iniţială se destramă, germinînd frustrări şi respingeri pe care unii le depăşesc printr-o „re-naştere“, alţii încearcă prin autoghetoizare, unii (puţini) renunţă şi se întorc acasă.

De-a lungul studenţiei mele bucureştene, am remarcat mai multe categorii de studenţi basarabeni: studenţi foarte buni sau foarte slabi, perseverenţi, expansivi, gălăgioşi, timizi etc., dar categoria care mi s-a părut cea mai interesantă au fost grupurile autoghetoizate sau „studenţii cantinei“, cum mai erau numiţi de majoritatea studenţilor şi profesorilor. De obicei, erau cazaţi în căminele facultăţii, ocupînd un etaj întreg, fără să se amestece cu „specimene“ din afara arealului lor, vorbeau ruseşte şi îşi organizau stilul de viaţă într-un microcosmos tipic „moldovenesc“. Dacă, din întîmplare, în „microcosmosul basarabean“ ajungea să locuiască un factor extern, atunci individul era „basarabenizat“, şi în scurt timp îl auzeai înjurînd ruseşte şi imitînd comportamentul membrilor „ghetoului“.

Am evitat dintotdeauna întîlnirile cu grupurile zgomotoase şi sfidătoare ale conaţionalilor mei şi mi-a fost greu să înţeleg de ce un student basarabean stabilit în România ar vorbi demonstrativ în limba rusă cu alţi basarabeni, cînd se află în grupuri mixte sau se transformă subit în cel mai înfocat apărător al moldovenismului, iar cum trece Prutul şi ajunge în Basarabia, devine mai român decît toţi românii. Acest dualism identitar al conaţionalilor mei l-am observat în mod repetat, şi în grupuri diverse, ca însemn al unei trăsături distinctive. Îi vedeam cel mai des la cantină, veneau la facultate doar pentru preţurile mici de la cantină, de aici şi denumirea de studenţii cantinei, vorbeau ruseşte şi atrăgeau toată atenţia asupra lor, nu le spunea nimeni nimic, nici dacă îşi manifestau bucuriile revederii alarmant de zgomotos, nici dacă nu respectau statul la coadă, erau „altfel“ şi erau lăsaţi să-şi trăiască alteritatea în felul lor.

Îmi povesteau nişte prieteni din celebrul cămin Grozăveşti de o adevărată structură autoghetoizată din căminul unei facultăţi, cu o veritabilă organizare ierarhică, membrii grupului asumîndu-şi status-ul şi rolul aferent. Nu ştiu dacă îşi mai aminteşte cineva cum îi chema, foloseau apelative în loc de nume, apelativul era ca un fel de botez la acceptarea apartenenţei la microcomunitatea respectivă, aveau reguli şi norme bine stabilite pe care nimeni nu ar fi îndrăznit să le încalce. Această reorganizare a spaţiului îi ajuta să se coaguleze pentru a-şi afirma diferenţele. Şefii grupului îi testau şi îi iniţiau pe noii veniţi prin activităţi şi practici deja ritualizate. Era greu să te sustragi ritualului, dar şi să eviţi protecţia „clanului“ patern. Din clan făceau parte doar băieţii; fetele erau un fel de proprietate a clanului, de multe ori însă fetele aveau o semiautonomie, orice gest împotriva clanului era interpretat ca o încercare de sfidare, şi nu li se mai oferea protecţie în caz de nevoie.

Structuri mai mult sau mai puţin asemănătoare se creează în majoritatea căminelor studenţeşti unde sînt cazaţi un număr mai mare de studenţi basarabeni. Caracterul aproape criptic al acestor structuri genera iluzia unei superiorităţi în faţa celorlalţi, superioritate pe care o alimentau în permanenţă prin ironii şi dispreţ faţă de cei care nu le semănau.

Studenţii autoghetoizaţi îşi etalau alteritatea ca pe un trofeu, sporind şi mai mult diferenţele dintre ei şi ceilalţi. Mă delimitam de fiecare dată cînd vreun coleg mă întreba cîte ceva despre „colegii mei“ basarabeni, argumentînd că nu-i cunosc, şi încercam să deviez discuţia, ba mai mult, să le distrag atenţia colegilor mei de la spectacolul ruşinos al aşa-numiţilor „conaţionali“ de-ai mei.

Am încercat să îi înţeleg prin tot felul de exerciţii de imaginaţie, fără însă să mă apropii de ei, mă feream ca de o tumoare ruşinoasă, ca de o boală transmisibilă. I-am condamnat şi evitat, fără să înţeleg că ei erau victimele unor diferenţe, victimele unei năluci seducătoare. România nu le oferise nimic din seducţiile promise, dimpotrivă, le accentua diferenţele de care în cele din urmă au devenit conştienţi şi le-au exploatat de cele mai multe ori în defavoarea lor.

O bună parte dintre conaţionalii mei şi-au cîştigat statutul de cetăţean, au rămas aici şi s-au „deghetoizat“, alţii s-au întors după absolvirea studiilor şi s-au autoghetoizat „româneşte“ acolo, o parte dintre ei şi-au scos know-how-ul la licitaţie, mergînd unde li s-a oferit mai mult. Pentru noi toţi însă, România a fost lecţia cea mai dificilă despre diferenţă – diferenţa prin asemănare.

Spiderman la Baia Mare

2010-10-06T21:19:00.008+03:00

E un avion! Nu, e o pasăre! Nu, e … Spiderman? Ce, naiba! Parcă trebuia să fie Superman.

… trebuia, dar se pare că e ocupat cu ceva mai important. A plecat în concediu în Somalia pentru că a prins o croazieră all inclusive. Am înţeles că acolo au oferte senzaţionale pentru orice perioadă din an. Însă nu e nimic pierdut, pentru că l-a trimis în schimb pe fratele său din clasa arahnidelor – Spiderman care nu a venit singur. I-a adus cu el pe Caracatiţa Paul, Mama Omida şi Lady Lăcusta care or să ne cureţe de… răufăcători şi politicieni corupţi.

Dormiţi liniştiţi cetăţeni plătitori de taxe ai urbei. Maramureşul e în siguranţă deplină. Supereroii au ajuns şi la Baia Mare.

Gândacii de la Curtea de Conturi

2010-10-03T13:53:00.006+03:00

Am lucrat săptămâna trecuta la traducerea unei lucrări despre colectarea veniturilor la bugetul de stat şi vroiam să mă asigur că am tradus bine numele instituţiei - Curtea de Conturi a României. Aşa că am intrat pe site-ul lor oficial şi am dat click pe steguleţul care trebuia să mă ducă la versiunea site-ului în limba engleză. Rezultatul îl puteţi vedea în imaginea de mai jos. Dacă nu mă credeţi daţi un click aici şi convingeţi-vă singuri.

Update 4 Oct - ora 9

Se pare ca adminii de la Curtea de Conturi citesc blogosfera. Au corectat eroare la câteva ora după ce am publicat articolul.

Mioriţa şi semafoarele inteligente

2010-10-01T19:27:00.004+03:00

De o săptămână încoace dinspre intersecţia blvd. Republicii cu blvd. Traian din Baia Mare se aud dumnezăi şi cruci. Asta pentru că de aproape o săptămână în acea intersecţie nu funcţionează semafoarele. Nu funcţionează deloc. Am aflat şi eu de ce spune lumea că nu ştii să înjuri cu adevărat până nu devii şofer. Acum înţeleg. Când vii pe un bulevard cu două benzi pe sens cu cedează trecerea dimineaţa pe la 8 şi trebuie să faci stânga – n-ai cum să nu înţelegi.

Aşa că de o săptămână încoace, gura şoferilor nu mai tace, iar conducerea sughite a pagubă şi aşteaptă pentru că cei de la circulaţie mări se vorbiră şi se sfătuiră ca la apus de soare, vor să le repare. Numai că nu s-or hotărât încă la care apus, în ce zi şi a cărui an, iar până atunci, dacă doriţi senzaţii tari – vizitaţi noua atracţie din Baia Mare.

Pe aici au trecut mârlanii

2010-09-30T22:36:00.002+03:00

Kennedy şi generatorul de alterative

2010-09-26T22:58:00.008+03:00

Întotdeauna am făcut parte din tribul raţionalilor. Raţionalii sunt cei care iau decizii pe bază de logică şi argumente solide. Totuşi a existat mereu o voce care îmi spunea că nu e chiar aşa de bine să respecţi întotdeauna regulile. Aceasta este vocea care te îndemnă să iei decizii pripite sub impulsul momentului, decizii luate în grabă care, deşi de cele mai multe ori sunt greşite, alcătuiesc mănunchiul de momente frumoase de care îţi aminteşti mai apoi cu drag.

Sunt multe momente în viaţă în care argumentele pro şi contra sunt atât de echilibrate încât nu ştii ce să alegi. În astfel de momente eu folosesc metoda generatorului de alternative. Este vorba de o monedă veche de jumătate de dolar din pe care o port cu mine.

Într-o zi în care avem chef de ceva inedit am făcut un experiment. Am ieşit în oraş pe jos şi am lăsat moneda să stabilească direcţia de mers. La fiecare intersecţie capul lui Kennedy şi pajura îşi făceau momentul de magie. Călătoria m-a dus spre o întâlnire neaşteptată cu un prieten pe care nu-l mai văzusem de ceva timp care avea nevoie de ajutorul meu. Vă îndemn să încercaţi acest experiment. Cine ştie ce rezultate poate aduce în cazul vostru…

Let’s do it România

2010-09-20T21:16:00.008+03:00

… face parte dintr-o mişcare internaţională începută în 2008 şi implementată într-un număr de ţări europene. Ideea este destul de simplă: se iau câteva mii de voluntari, una bucată ţară plină de gunoaie aruncate peste tot locul şi se încearcă curăţarea ei într-o singură zi. O iniţiativă nobilă şi salutabilă, dar cu prea puţine şanse de izbândă. Pentru că vedeţi voi, românul este un specimen aparte cu propriile reguli şi năravuri. Iar atâta timp cât acesta este obişnuit să-şi arunce mizeria pe unde apucă, fără să se gândească la consecinţe, astfel de mişcări sunt sortite pieirii.

Am participat la destule campanii de ecologizare şi am ajuns la o singura concluzie – ceea ce fac o mână de voluntari într-o zi e doar o picătură într-un ocean dacă nu se iau măsuri în vederea educării populaţiei. Mentalitatea – acolo trebuie de umblat. În momentul în care gherţoiul de bloc va coborî din Merţan şi va arunca chiştocul la coşul de gunoi, atunci când mârlanul va strânge rămăşiţele picnicului fastuos într-o pungă şi le va arunca la ghenă – doar atunci vom avea şanse să trăim într-o ţară curată. Iar astfel de oameni fără conştiinţă pot fi motivaţi doar prin amenzi usturătoare.

Va mai scuipa cocalarul seminţe pe jos dacă ştie că fiecare sămânţă aruncată îi costa câteva sute de lei? Cu siguranţa – nu, iar dacă o va face cu atât mai bine – creşte bugetul de stat şi poate aşa ieşim şi noi din criză. Poate astfel de legi ar trebui implementate şi aplicate în România, în schimbul împovărării populaţiei active cu biruri şi dări. Să curăţăm România într-o singură zi! De acord. Dar haideţi s-o curăţim de mizerie şi prostie, de indiferenţă şi rea voinţă, de mitocănie şi nesimţire. Atunci chiar am avea o şansă…

Secretele simbolului pierdut

2010-09-19T14:16:00.024+03:00

Am terminat de citit „Simbolul Pierdut” şi, aşa cum promiteam în unul din articolele precedente, vă ţin la curent cu impresiile legate de această carte.

Romanul se încadrează perfect în stilul cu care ne-a obişnuit Dan Brown. O serie de elemente asigură succesul acesteia. Personajul principal este Robert Langdon, profesor de simbolistică la Universitatea Harvard, personaj pe care l-am îndrăgit încă din primele pagini din "Codul lui Da Vinci". Acţiunea se desfăşoară în capitala Statelor Unite. Autorul alege ca scenă de desfăşurare a evenimentelor câteva din cele mai cunoscute locuri, clădiri şi monumente din lume - Capitoliul, Washington Monument şi multe alte încăperi, tuneluri şi temple secrete din Washngton D.C. pe care le descrie într-o lumină nouă. Acestea ascund un labirint de coduri şi secrete străvechi pe care Langdon trebuie să le descifreze pentru a supravieţui în lupta contra unui duşman ce pândeşte din umbră. Miza este mai mare decât viaţa sa sau a prietenilor săi, fapt dovedit şi de implicarea CIA şi a unui număr de personalităţi de prin rang.

Astfel Langdon este prins fără să vrea într-o cursă contra cronometru la capătul căreia aşteptă unul din cele mai importante secrete din istoria omenirii - Secretele Antice – o lume a înţelepciunii ezoterice ce are puterea să schimbe lumea în care trăim. „Simbolul Pierdut” reia subiectul francmasoneriei şi o face într-o manieră originală. Unul din lucrurile care-mi plac cel mai mult la cărţile lui Dan Brown este felul în care reuşeşte să abordeze lucrurile obişnuite din viaţa noastră într-un mod inedit. Mă refer la etimologia cuvintelor, descifrarea de simboluri şi deconstrucţia unor idei prezente în viaţa multora dintre noi.

Bineînţeles că meritul cel mai mare al autorului este că reuşeşte să preia câteva dintre marile mistere ale omenirii şi să le transpună într-o literatură atractivă şi interesantă. „Simbolul Pierdut” îl provoacă pe cititor, iar acţiunea abundă în răsturnări de situaţii şi dezvăluiri neaşteptate. Totuşi, am fost puţin dezamăgit de finalul romanului, mă aşteptasem la un sfârşit mai de efect, ca în cazul celor două cărţi din serie. În general, însă, cartea reprezintă un roman surprinzător şi bine închegat - exact la ce se aşteptau fanii lui Dan Brown, de aceea o recomand cu căldură oricărui cititor.

My guitar is mind-orgasming

2010-09-18T21:11:00.015+03:00

Chitara mea e în al nouălea cer pentru că de vre-o două săptămâni s-a mutat în „casă” nouă. Demult îmi cânta ea cât de tare îşi doreşte aşa ceva şi uite că dorinţa i-a fost îndeplinită. Husa este marca Protec şi are următoarele caracteristici:

Culoare – neagră, dimensiuni - 48 x 114 x 15 cm, greutate - 1 kg
Material - poliester durabil 100 denieri, rezistent la apă şi frecare
Căptuşeală interioară - 3.5 cm, fermoare YKK calitate superioară
Bretele ajustabile tip rucsac cu elemente de prindere nichelate

Vlad Puștai - în umbra pașilor mei

2010-09-14T23:06:00.001+03:00

Piesa de mai jos este compusă și interpretată de Vlad Puștai. L-am văzut și ascultat live sâmbătă trecută în Photo Pub și trebuie să recunosc că mi-a plăcut mult. Băiatul are cam de toate - voce, prezență scenică și, după cum se pare, și piese proprii, care, după părerea mea sună foarte bine.

Cobănenii sunt supercampioni la fotbal

2010-09-13T22:12:00.008+03:00

Duminică în satul Cobani, raionul Glodeni a fost mare sărbătoare. După ce a ocupat locul 1 în campionatul raional, echipa de fotbal din Cobani a învins duminică, 13 septembrie, câştigătoarea cupei cu scorul de 3-0, devenind astfel supercampioană. Bravo băieţilor, antrenorului Nicolae Albu şi primarului Valeriu Gheorghiţă. Ne mândrim cu voi!

Fotografia a fost preluată de pe profilul lui Ştefan Dănilă - membru al echipei.

Meniu a la Maramureş

2010-09-12T21:06:00.005+03:00

Pluralul de la sticlă

2010-09-12T20:38:00.004+03:00

Am aflat azi care este pluralul pentru substantivul 'o sticlă'. Acesta este - cioburi.

M-am lepădat de Farmville

2010-09-08T18:16:00.002+03:00

Vă rog nu-mi mai trimiteţi invitaţii la tot felul de jocuri şi joculeţe pe Facebook şi Odnoklassniki, sau orice alte platforme de socializare (pe care de altfel nu le verific de mult timp). Am făcut odată greşeala de-a intra în Farmville. Mă făcusem moşier-fermier şi după o lună-două eram aproape dependent de acest joculeţ mâncător de vreme.

Aveam program fix – mulge vacile, du oile la stână, ţesală caii, ară, seamănă, culege etc. Eram în stare să mă trezesc cu noaptea în cap să strâng nu-ştiu-ce roadă de patlajele (porodici în varianta moroşenească). Şi doamne fereşte ce jale mai era în gospodărie când mi se usca fasolea sau orezul. Ce să mai – dependenţă în toată regula. Aşa că am renunţat.

De aceea vă rog nu-mi mai trimiteţi requesturi să fim vecini, nu-mi mai expediaţi vaci roz şi oi rătăcite. S-a găsi şi altcineva să le salveze. Nu-mi mai postaţi pe wall badge-uri ce dau experienţă – că mă mănâncă mausul să dau click şi mă întorc iar de unde am pornit.

Arme şi trandafiri huiduiţi la Dublin

2010-09-08T10:19:00.003+03:00

Trupa Guns N' Roses, sau ce a mai rămas din ea, a fost huiduită la scenă deschisă la concertul din Irlanda. Spectacolul din Dublin a fost întârziat cu o oră, iar fanii furioşi şi indignaţi au huiduit şi au aruncat cu sticle. Se pare că lumea s-a cam săturat de fiţele lui Axl Rose şi de atitudinea sa arogantă şi sfidătoare. Sunt curios ce o să se întâmple la Bucureşti pe 21 septembrie.

We’re fucked

2010-09-06T22:35:00.002+03:00

We’re fucked. We’re totally and irrevocably fucked. Pentru că suntem un popor ignorant, prost şi incult ce are o conducere pe măsură. Tocmai de aceea avem exact liderii pe care îi merităm. Referendumul a picat, iar criza politică din Moldova continuă. Mi-e ciudă şi mi-e silă. Eu am făcut 300 km pentru a participa la referendum, altora le-a fost greu să meargă până la secţia de votare să pună o ştampilă.

„Ştiam că suntem proşti, dar nici chiar aşa” – astea nu-s cuvintele mele. Sunt ale lui moş Simion de la mine din mahală. Totuşi vina nu este doar a poporului. Alianţa îşi are propriul rol în acest eşec. E şi vina lor pentru că se vedeau deja la alegerile prezidenţiale. Pentru că împărţeau pielea ursului din pădure şi nu ştiau care să fie preşedinte. Aţi uitat datorită cui sunteţi acolo?! Aţi uitat de tinerii care au ieşit în stradă şi au luptat pentru o şansă, un viitor mai bun?!

Îmi pare bine că am plecat din Moldova. Şi totuşi…

Referendum-ul şi datoria de bărbat

2010-09-05T20:08:00.003+03:00

Tocmai m-am întors de la Cluj. Am fost împreună cu câţiva prieteni şi confraţi basarabeni şi mi-am făcut datoria de bărbat. Adică am votat. E prima oară când pot să fac acest lucru la Cluj, pentru că până acum conducerea comunistă nu „ţinea neapărat” ca basarabenii ce locuiesc în România să-şi poată exprima opinia. Astfel, măcar din acest punct de vedere înregistrăm ceva progrese. Aşteptăm rezultatele.

Spune DA la referendum!

2010-09-04T15:39:00.003+03:00

Dacă vrei să ai un cuvânt de spus la alegerea preşedintelui tău, participă mâine, 5 septembrie, la referendum. Votează DA! Arată că îţi pasă!

În căutarea simbolului pierdut

2010-09-01T18:34:00.008+03:00

Am reuşit să fac rost de „Simbolul Pierdut” - cea mai nouă apariţie marca Dan Brown. La biblioteca judeţeană era la un moment dat „coadă” de zeci de persoane nerăbdătoare să citească acest roman. De aceea mare mi-a fost surpriza atunci când am găsit un exemplar disponibil. Se pare că principiul cere/doreşte-ţi şi ţi se va deschide/ţi se va da chiar funcţionează.

Trebuie să recunosc că am aşteptări mari de la această carte. E şi normal având în vedere că am „devorat” primul roman lansat de D. Brown - „Codul lui Da Vinci” - într-o singură zi. Cartea a făcut senzaţie în lumea întreagă şi a pus bazele unui nou fenomen. Nici celelalte opere scrise de el nu a fost cu nimic mai prejos. Are ceva special acest scriitor care te face efectiv să nu mai poţi lăsa cartea din mână odată ce ai început s-o citeşti. Aşa s-a întâmplat şi cu „Simbolul Pierdut”. După primele 20 de pagini m-a prins aşa de tare încât abia observam trecerea timpului. Sper, însă, să nu o termin prea repede, pentru că genul acesta de lectură este cu adevărat un deliciu. Vă ţin la curent cu impresiile mele de îndată ce o termin de citit.

Primul sunet în Moldova

2010-09-01T10:51:00.000+03:00

Bună dimineaţa, ce tristă e viaţa
Că s-a terminat vacanţa.

Ziua limbii române in Moldova

2010-08-31T17:40:00.002+03:00

Tricoul meu de patriot

2010-08-30T18:27:00.008+03:00

Google Voice vs. Skype

2010-08-29T21:36:00.011+03:00

Google a lansat recent un nou serviciu – Google Voice. Până acum utilizatorii Gmail puteau efectua apeluri video şi voce folosind aplicaţia Google Talk. Menirea noului serviciu este de a face conexiunea între clienţii Google şi telefonia fixă şi cea mobilă. Noul serviciu va putea fi folosit de oricine are un cont Gmail. Google Voice nu necesită aplicaţii externe – doar un plugin gratuit care se instalează în câteva secunde.

Astfel Google a mai făcut un pas înainte pentru transformarea Gmail într-o platformă multimedia. Noul serviciu Google vine şi cu o ofertă specială – convorbiri gratuite spre reţelele fixe din SUA şi Canada, valabilă până la sfârşitul acestui an. În ceea ce ne priveşte, am comparat tarifele Google Voice versus Skype (liderul mondial în domeniu). Găsiţi rezultatele mai jos:

Google Voice (dolari $)
România fix – 0,09
România mobil – 0,21
Moldova fix – 0,14
Moldova mobil – 0,21

Skype (cenţi $)
România fix – 14,3
România mobil – 33,5
Moldova fix – 17,3
Moldova mobil – 25,5

De altfel, Skype şi-a anunţat deja intenţia de a schimba tarifele începând cu 6 septembrie 2010. Pentru lista completă a tarifelor Google Voice click aici, pentru Skype – click aici şi mai apoi view all rates.

La mulţi ani, Moldova!

2010-08-27T21:23:00.004+03:00

La mulţi ani dragă ţară. Chiar dacă suntem departe unul de celălalt, chiar dacă ne despart sute de kilometri, poţi fi sigură că vei fi întotdeauna în inima mea. Pentru că dragostea de ţară nu se măsoară nici în bani şi nici în kilometri. Dragostea nu poate fi limitată de frontiere create de om. Ea nu are nevoie de vize şi cetăţenii. Dragostea de ţară trece liberă prin vămi şi blocaje politice. Dragostea de ţară îţi dă aripi chiar şi atunci când toţi vor să ţi le taie.

Terhetiul de pe grapă

2010-08-24T22:07:00.001+03:00

Am aflat azi un regionalism nou de la proprietarul terenului de tenis la care merg să joc o dată pe săptămână. Cuvântul este TERHETI (cu i moale la final). Fiind un om cumsecade, domnul Dunca a fost suficient de amabil să-mi şi explice sensul acestui cuvânt.

Probabil că fiecare din nou ştie ce e o grapă (la mine acasă i se zice boronă). Este o unealtă agricolă în formă de grătar prevăzut cu dinţi sau roţi dinţate care serveşte la mărunţirea, netezirea şi afânarea pământului după arat. Uneori pe grapă se pune o greutate pentru amplificarea efectului de mărunţire a bolovanilor. Anume acea greutate este numită în Maramureş – terheti.

Deci expresia „nu-i hi bun nici de terheti pe grapă” e un alt mod de-a zice că eşti bolovan, adică „nu eşti bun de nimnică”.

Parcare pe oprirea interzisă

2010-08-23T22:38:00.003+03:00

Parcăm și câștigăm... amendă

24 is over, long live 24

2010-08-22T12:23:00.005+03:00

Atenţie, acest articol conţine spoilere pentru cei care nu vizionat încă sezonul 8 al serialului 24.

Tocmai am terminat de privit ultimul episod din ultimul sezon 24 şi sunt bucuros să pot spune în continuare cu mâna pe inimă că 24 este cel mai bun serial de acţiune pe care l-am urmărit vreodată. Click aici pentru a citi articolul scris acum un an pe acest subiect.

Între timp am avut parte de un ultim sezon 8 excelent. Scenariul a fost peste aşteptări. Mă bucur că scenariştii au găsit o poveste plauzibilă pentru a-l aduce din nou pe Jack Bauer în centrul atenţiei. În acest sezon am avut ocazia să vedem şi o altă faţa a mult îndrăgitului personaj: un om care trăieşte, respiră, e capabil de afecţiune. Un agent care mai face şi greşeli şi nu reuşeşte întotdeauna să salveze chiar pe toată lumea. Ultimul sezon mi s-a părut mai aproape de realitate. Unele dintre personajele pozitive mor, altele au de suferit – aşa cum se întâmplă şi în viaţa de zi cu zi.

Pe durata ultimelor episoade oscilam între două deznodăminte: pe de o parte eram aproape sigur că Jack va muri, reuşind să-şi ducă la îndeplinire misiunea, aşa cum o face de obicei; pe de altă parte speram ca măcar în ultimul sezon scenariştii vor ceda pentru un happy-end. N-a fost să fie şi poate că e mai bine aşa. Jack Bauer e eroul singuratic, cel care luptă pentru dreptate indiferent de ce înseamnă acest lucru şi reuşeşte să rezolve probleme pentru cei care nu dau doi bani pe el.

În pofida aşteptărilor, am avut parte de un final deschis, similar cu cel din sezonul 4. Astfel, conform zvonurilor, e foarte posibil să avem parte de un nou film 24, similar cu 24: Redemption cu un Jack Bauer în afara teritoriului SUA. Nu pot să spun decât că aştept cu nerăbdare orice continuare a serialului 24, în orice formă ar veni, şi să închei cu ultima replică din acest sezon a lui Chloe O'Brian – „Whatever happened here never happened. Shut it down”.

Meniu "Arbalet"

2010-08-19T21:08:00.003+03:00

Dacia 1100

2010-08-18T21:22:00.006+03:00

Mi-am luat maşină. Are un singur bai - nu merge. În rest e super: aer condiţionat (de vremea de afară), servo-muşchi, computer de bord (dacă intri în maşină cu laptopul), ladă pentru cloşte etc. Poate mă ajutaţi la împins.

Hard diskul si magnetofonul Electonica

2010-08-15T13:14:00.001+03:00

Ce face un moldovean când n-are ce face? Se apucă şi strică. Îmi amintesc de anii 90, de timpurile în care desfăceam casetofoane gen Electonica. Cred că nu există om din fostul spaţiu sovietic care să nu fi avut-folosit sau auzit măcar de acest casetofon - un aparat rusesc făcut să meargă şi în cele mai grele condiţii. Iar faza cea mai interesantă era că de fiecare dată când îl defăceam şi adunam la loc, îmi rămâneau cel puţin câteva şuruburi în plus. Pe acele vremuri era de unde. Ţară mare. Resurse inepuizabile. Totuşi aparatul continua să funcţioneze.

Şi dacă afara e caniculă să nici nu scoţi nasul la soare, trebuia să-mi găsesc şi eu ceva de stricat prin casă. Şi am găsit - vezi imaginea de mai sus.

33 de grade

2010-08-04T19:10:00.001+03:00

E 7 seara, iar la mine în casă îs 33 de grade Celsius. Stau cu geamurile deschise şi ventilatorul pornit. Nu ajută. Cum să funcţionezi la aşa o temperatură? Poate aveţi vre-o sugestie?

Jurământ cetăţenie română

2010-08-02T19:08:00.008+03:00

Noi suntem români, noi suntem români.

Noi suntem aici pe BECI stăpâni!

Am un certificat în plus. Am descoperit că basarabeanul e de felul lui mare colecţionar. Dar în timp ce unii colecţionează obiecte de artă, timbre sau maşini, noi colecţionăm certificate, caziere, formulare şi bilete de stat la cozi. Şi dacă tot am ieşit cu bine din această probă de foc numită jurământ de credinţă la statul român, am decis să postez descrierea acestei proceduri, ca să ştie şi alţi moldoveni ce vor să fie români cam la ce să se aştepte.

Etapa 1 (preliminarie): post negru cu o săptămână înainte de jurământ, cu o atenţie specială asupra jinului negru şi colţunaşilor cu brânză care sunt categoric interzişi.

Etapa 2 (viteză): alergări 100 m garduri pâna la poarta Ambasadei Române.

Etapa 3 (de rezistenţă): stat ca prostul/proasta la coada două ore flancat de oameni care găsesc un deliciu deosebit în a se îmbulzi ca jitele, obişnuinţă rămasă de pe vremea trecutului glorios când rafturile din magazine erau arhi-goale.

Etapa 4 (forţă): asaltul porţii ambasadei şi forţarea uşii de la intrare cu o atenţie distributivă la buzunare şi borsete care au în asemenea momente ciudata proprietate de a se goli de conţinut.

Etapa 5 (eliminatorie): probă de înjurat conducerea şi minorităţile naţionale din România (cu precădere ţiganii şi/sau ungurii).

Etapa 6 (solemnă): deşteptarea prin intonarea imnului României cu mâna la inimă, şale, cot sau stomac, în funcţie de „unde te doare”.

Etapa 7 (ultima): Jurământul care pentru mine a sunat cam în felul următor – jur să-mi apăr sărăcia, nevoile şi neamul; aşa să mă ajute Dumnezeu…

Român şi... virgulă

2010-07-21T19:02:00.003+03:00

Сбылась мечта идиота! În sfârşit statul român a decis că merit să intru şi eu în rândurile cetăţenilor de rangul întâi. Scriam prin aprilie cât de dezamăgit şi nemulţumit eram de birocraţia din România, de cozile infernale de la consulate, de anii petrecuţi în aşteptarea a ceva care e dreptul tău, de banii cheltuiţi cu nemiluita pe dosare, acte, certificate şi drumuri la Bucureşti.

Ei bine, am descoperit că puţină gândire pozitivă poate face minuni. Acum, cu câteva zile înainte de jurământ simt un soi de uşurare doar. Unde e fericirea de care mă credeam în stare la aflarea avizului pozitiv şi programării la jurământ? Probabil că s-au pierdut pe drum, în cei patru ani de aşteptare.

Aşadar, stimaţi compatri(h)oţi, în cazul în care aveţi doleanţe sau plângeri de adresat ambasadei române din Moldova, mă ofer să le transmit cu mare drag.

Notă: Acest articol a fost scris înaintea depunerii jurământului de credinţă la statul român. Nu am îndrăznit să îl public atunci de teamă să nu anticipez ceva ce nu mai avea să se întâmple. Aşa e basarabeanul – după ce s-a ars cu ceai, suflă şi în… jin.

I know what you did last weekend

2010-07-13T20:24:00.003+03:00

Vineri seară. Singur. Prieten spontan. Călătorie neaşteptată la munte. Mogoşa. Lac, pădure, linişte. Discuţii şi covrigei crocanţi. Locuri noi de pus cortul. Înapoi în Baia Mare. Biliard şi Tuborg. Egalitate. Toast Hawaii.

Sâmbătă. Invitaţie neaşteptată. Prieteni dragi. Sus pe munte. Frigărui, bere, voie bună. Cântece la chitară. În jurul focului. Vin roşu. Luminile oraşului şi stelele de pe cer. Finala mică. Germania.

Duminică. Puţin mahmur. Muntele Gutin, serpentine şi gropi. Furtună. Natură, peisaje frumoase. Ocna Şugatag, apă sărată. Plutesc deasupra apei. Sare pe obraji. Păstrăvărie şi cascadă. Înapoi în oraş. Finala mare. Viva Espagna. Păcat de olandezi.

Vuvuzelele, rasismul şi blestemul irlandez

2010-07-08T21:43:00.006+03:00

- Ăsta-i blestemul irlandez, ascultă ce-ţi zic. Că eu ştiu un ptic mai mult fotbal decât tine. Franţujii s-o calificat nemeritat la turneul final, ştii tu golu’ cela cu mâna. Ş-apoi or crezut că le-a mere aşe şi mai departe. Ciuciu. Că aici nu eşti pe Şanzelize cu Paula Pruni...

E duminică dimineaţă, iar aseară am făcut greşeala să las geamul deschis. Doi microbişti ieşiţi să-şi plimbe câinii discută aprins cu noaptea-n cap în faţa blocului. Mi-e prea lene să mă scol să închid geamul, aşa că sunt nevoit să asist la discuţia lor.

- Paula Bruni, măi ciurigău! Nici atâta lucru nu ştii… ş-apoi las că o jucat mai bine englejii tăi că ţie îţi pare că dacă ai lucrat jumătate de an în construcţii prin Anglia eşti mare cunoscător de fotbal. Ai văzut cu le-o dat-o nemţii!? Scurt – pac, pac şi servus toc.

- Ăia-s nemţi la tine. O adunătură de naţii. Cred că Hitler se răsuceşte în mormânt. Să ai în naţională nigerieni, brazilieni, ghanezi. Mai lipsea să introducă vre-un jidan. Deci, eu nu-s rasist. Da urăsc negrii. I-ai văzut pe ăia din Ghana? Mă uitam la Boateng şi Gyan şi-i şi vedeam cum m-ar aştepta la colţ de stradă să-mi dea în cap. Cum nu l-o ţânut Dumnezo’ pe Hitler încă vre-o doi-trii anişori să mai curăţe din ei. Scăpam şi noi de-o grijă. Da’ aşa, dă-le drepturi că ei îs minoritate.

- Asta cam aşa îi. Am auzit că la ei în Africa de Sud nu ţi-i tare sorgoş de ieşi sara pe stradă. Rişti să ţi-o iei în buză sau să nu te mai întorci deloc. Tot mai bine-i la noi parcă. Şi acesta ar fi un motiv bun de-o bere. Deşi în cazul tău n-ar fi nici un risc să te întâlneşti cu negroteii. Că ţie nici n-ar avea ce să-ţi ia. Noroc că-ţi mai trimite soră-ta bani din Madrid, că de altfel fugea şi câinele de la tine. Şi amu te-ai făcut mare catalan, dacă o ajuns spaniolii în finală.

- O ajuns, bre ş-or şi câştiga-o. Le bagă drodu la olandeji şi numa aşe om bea şi noi suc de portocală. Îi învaţă Maravilia mecanică mintenaş. Şi acesta ar fi încă un motiv de-o bere. Pe căldura asta tre’ să te hidratezi, o recomandă şi medicii. Ce zici, până pişă animalele iestea a noastre maşinile din parcare, merem la o bere la colţ?

- Asta cred că-i singurul lucru înţelept ce ţi-o ieşit azi pe gură. Merem dară, dar ocolim că lângă piaţă vând ţiganii vuvuzele. Trăznile-ar că visez şi noaptea roiuri de albine. Dacă le aud şi bolunzesc. Aşa că o bere rece ar ajuta. Mai ales că acum îi în schimb tanti Juji. Putem lua şi pe caiet. Hai Olanda, hai Spania, că venim mintenaş şi noi…

506

2010-07-01T23:12:00.005+03:00

506 ani de la trecerea în nefiinţă a celui mai mare dintre români - Ştefan cel Mare

Basarabia după 70 de ani

2010-06-27T11:20:00.003+03:00

Pentru mai multe informații dă click aici.

Curcubeul din curtea mea

2010-06-24T20:42:00.018+03:00

Ieri seara, pe neprins de veste, în curtea mea a apărut un curcubeu. S-a instalat comod printre norii albi şi pufoşi şi privea de sus curios fiinţele ce mişunau undeva jos în depărtare. Plăcut surprinşi, trecătorii încetineau pasul sau lăsau ceea ce făceau pentru a admira această cupolă multicoloră ce veghea asupra oraşului parcă pentru a ne reaminti că frumuseţea nu trebuie neapărat căutată peste mări şi ţări, prin lumi străine şi exotice. Lucrurile simple şi frumoase sunt de cele mai multe ori chiar lângă noi, alături. Şi tot ceea ce trebuie să faci e să ai dorinţa de a le vedea, a le recunoaşte şi a le aprecia.

Dan, moţul şi senzaţiile tari

2010-06-23T20:57:00.004+03:00

„Senzaţional, doamnelor şi domnilor, incredibil, dar adevărat – Dan Senzaţionescu a fost arestat” – cam aşa ar fi sunat ştirea otevistă dacă nu ar fi fost vorba chiar despre moşitorul şi zămislitorul acestui post controversat. Incredibil, dar adevărat – pe Dănuţ îl paşte mititica şi, culmea, nu pentru mânăriile şi şmardelile grave făcute în trecut, ci pentru că au vrut să fie mai cu moţ decât Ion Moţ – un primar de care în mod normal nu ar fi auzit nimeni.

Din momentul arestării s-a declanşat o adevărată mişcare de susţinere a suporterilor canalului care şi-a propus ca scop coborârea nivelului de cultură în România la culmi necunoscute sub zero absolut. Cu pancarte de genul „uoteve-ul şi poporu” şi „cui ne laşi pe noi stăpâne?” mii de inculţi din întreaga ţară sunt hotărâţi să nu stea cu mâna în sân (sau sâni după preferinţă) şi să ia atitudine faţă de această nedreptate care s-a abătut asupra lor ca un trăsnet în timpul furtunii. Ce se va întâmpla cu miile de belitori de ochi şi căscători de guri la ştiri oteviste de doi lei? Cu ce-şi vor ocupa timpul miile de scociorâtori în nas în limbă după primul canal din România ce încurajează prostia?

Nu schimbaţi canalul, aflaţi mai multe după publicitate…

Confucius, femeile şi infuzia de ceai

2010-06-21T19:41:00.005+03:00

Într-o zi la marele gânditor chinez Confucius a venit o doamnă destul de educată pentru acele vremuri şi i-a pus următoarea întrebare:

- Spune-mi, Confucius, de ce atunci când o femeie are mai mulţi iubiţi ea este judecată aspru de către societate, în schimb, un bărbat care are mai multe femei câştigă în autoritate şi statut social.

Confucius a preparat o infuzie de ceai şi a turnat-o tăcut în şase căni.
- Spune-mi, a întrebat-o el atunci, ţi se pare normal ca infuzia dintr-un vas să fie turnată în şase căni diferite? - Da, a răspuns femeia.

- Vezi, a spus Confucius zâmbind. În schimb atunci când în aceeaşi cană sunt turnate infuzii din şase vase diferite, acest lucru nu este doar anormal, ci împotriva firii sau chiar respingător.

A început nebunia

2010-06-12T20:18:00.003+03:00

Gata, s-a terminat cu serialele, telenovelele şi emisiunile de frumuseţe. S-a dat liber la shopping, solar, fitness şi orice alte activităţi deşucheate pentru că, dragele noastre femei, după cum bine ştiţi – a început Campionatul Mondial de Fotbal. Probabil că majoritatea dintre voi aţi observat că viaţa bărbaţilor cunoaşte câteva cicluri care se învârt invariabil în jurul a două evenimente marcante ce se succed o dată la doi ani – Campionatul Mondial şi Campionatul European de Fotbal.

Astfel, pentru o lună ne transformăm din bărbaţii iubitori, înţelegători şi devreme acasă ce suntem (ah, şi să nu uit de „modeşti”) într-o specie aparte numită hommus mictobistus (şi nu mă refer la microbi). O specie de cele mai multe ori paşnică şi liniştită atunci când este lăsată să privească cu o bere în mână şi telecomanda în cealaltă la 22 de bărbaţi ce aleargă în chiloţi după o beşică ţopăitoare. Hommus mictobistus preferă să se adune în grupuri mici de drojderi... ăăă.. adică suporteri organizaţi ce usucă tăt ce le stă sub mână. Pot apărea episoade scurte de scandări şi/sau zbierături animalice la un anume jucător sau arbitru, accese ce pot fi tratate şi stinse uşor cu şi mai multă bere.

Aşadar şi prin urmare, pentru o lună de zile televizorul intra sub jurisdicţia şi patronatul reprezentanţilor sexului tare… pasionat de fotbal. Pentru o lună – centrul atenţiei noastre se mută de la voi, iubite femei, la regele sporturilor – fotbalul. Recunoaştem că avem şi noi, bărbaţii, slăbiciunile şi hibele noastre, de aceea vă rugăm insistent ca în această lună să fiţi puţin mai înţelegătoare şi mai cumpătate. Iar dacă se întâmplă cumva cândva să vă neglijăm în vre-un fel, vă rugăm să ţineţi minte că nu o facem deloc intenţionat sau cu rea voinţă. Astea fiind spuse, declar campionatul deschis. Hai România! Hai Moldova!

Poşta Română şi botaniştii autohtoni

2010-06-05T20:07:00.003+03:00

La nici o lună distanţă după reclamaţia făcută de mine (vezi articolul din 4 mai), Poşta Română a emis verdictul – de vină nu suntem noi. Este exact „sentinţa” anticipată de mine, pentru că în anii petrecuţi în frumoasa ţară românească am învăţat un lucru – românul nu este niciodată culpabil pentru nenorocirilor care se abat şuvoi asupra sa.

Nimeni nu este vinovat pentru decimarea valorilor naţionale în închisorile comuniste, de vină nu sunt torţionarii, turnătorii şi securiştii, lingăii de partid - astăzi cetăţeni oneşti cu pensii privilegiate. Pur şi simplu aşa au fost vremurile. Şi dacă se taie din pensii şi salarii, din însăşi drepturile fundamentale ale cetăţeanului – bineînţeles că devină nu pot fi pramatiile de la conducere care de 20 de ani mulg ţara, lăsând pentru cei 20 e milioane de români două alternative: cinstit şi sărac sau hoţ şi bogat. De vine nu sunt ei, cauza e întotdeauna alta – criza, vremea, soarta, Dumnezeu. Şi uite aşa trec anii – iar românul vede bunăstarea şi fericirea doar la televizor.

Un cunoscut de-al meu care a o firmă de traduceri a trimis la 20 de colaboratori de-ai săi din ţară contracte de colaborare. Le-a trimis prin poştă, recomandate cu confirmare de primire – că, deh, care este cel mai rău lucru care se poate întâmpla? Şapte scrisori au ajuns la destinaţie, vre-o şase i-au fost returnate, iar restul au dispărut undeva în acest triunghi al Bermudelor numit frumos – serviciu poştal român – un serviciu cu dedicaţie specială pentru botaniştii autohtoni – adică pentru cei care „pun botul”. Şi când te gândeşti că eu am avut „tupeul” să trimit scrisoarea tocmai în celălalt capăt al pământului şi am avut şi îndrăzneala de a cere ca aceasta să ajungă la destinaţie. Trăim în România şi asta ne ocupă tot timpul. Astfel singura mea consolare e faptul că există alţii care sunt şi mai „ocupaţi” decât noi (mai multe în articolele următoare).

Laptele, veşnicia şi anticorupţia

2010-05-17T22:23:00.006+03:00

E sâmbătă dimineaţă şi hala alimentară din zona gării este plină de lume. Unii vând, alţii cumpără, iar ceilalţi îşi dau cu părerea. E locul în care mulţi vin doar pentru a-şi mai vărsa amarul sau a discuta ultimele ştiri. După cum se ştie, nu există român care să nu se priceapă la fotbal şi la politică. De aceea discuţiile sunt de cele mai multe ori foarte aprinse. Fac slalom printre comercianţi cu dexteritatea unui connaisseur în ale pieţii. Doamna de acolo are caş bun, gospodina de dincolo – ceapă şi ridichi, iar moşul din colţ vinde nişte mere exact ca cele de acasă.

În 15 minute ies cu plasele pline. „Domnişoru” - îmi face complice cu ochiul un reprezentant al minorităţii naţionale negru ca tăciunele, invitându-mă să mă apropii „hai să-ţi dau nişte ţigări”. Mă fac că nu-l aud şi-mi continui drumul. Nu departe de hală, între un garaj şi un ABC stă o bătrânică. E mică de stat şi uscăţivă, atât de mică încât pare greu de crezut că poate să ţină geanta de rafie din care se iţesc capacul câtorva sticle de plastic. „Hai să-ţi dau lapte, maică. E proaspăt” îndeamnă ea timid trecătorii ce trec indiferenţi pe lângă ea. Are în privire un fel de cumsecădenie, pe care noi, orăşenii am pierdut-o demult.

De fapt asta cred că e cea mai mare deosebire între un ţăran care-şi vinde propria marfa şi cel care i-o cumpără ca după aceea s-o vândă mai scump – cei de la ţară au un fel de cuminţenie în priviri, o timiditate în faţa privirilor superioare ale orăşenilor. „Da ce crezi că faci aici mătuşă” o apostrofează brusc un poliţist apărut de nicăieri. „Dumneavoastră ştiţi că nu aveţi dreptul să comercializaţi produse alimentare în afara halei” continuă partenerul primului, vădit mulţumit de felul în care i-a ieşit fraza. „Eu… să mă iertaţi” le răspunde încurcată bătrânica, „plec imediat”.

„Staţi aşa” exclamă din nou primul. „Comercializarea produselor alimentare fără autorizaţie este o infracţiune”…”. „Şi se pedepseşte conform legii” completează cel de-al doilea, aranjându-şi plin de sine uniforma. „Aveam şi eu două sticle de lapte, maică” încearcă să-i mai îndulcească bătrâna, „uite, vi le dau”. „Nu se poate aşa ceva” opinează prima uniformă, „credeţi că noi ne jucăm aici!?”. „Legea e lege” completează cea de-a doua tăind aerul cu deget mare şi gras ca un trabuc cubanez.

„Nu va hi şi vouă aşe un ptic ruşine, nesimţiţilor” răsună de undeva din spate glasul unei doamne la 40 de ani. „N-aţi încăput de-o biată pensionară. A venit şi ea, săraca, să facă un leu şi v-aţi găsit voi doi deştepţi să faceţi dreptate”. Cele două uniforme grase tresar ca arse în faţa acestui afront încercând să se regrupeze. „Nu aveţi dreptul, doamnă” opinează primul. „Legea-i lege” ţipă al doilea. „Vă dau eu amu ni leje că nu-ţi pute duce. V-aţi postat cole ca doi ciurigăi, doară îşi scurje ceva banii, lejiuitorii lui peşte”.

„Păi să fie lege atunci – intervin şi eu. În loc să amendaţi o biată bătrână, mai bine mergeţi şi scuturaţi ţiganii de acolo care vând ţigări de contrabandă sau, pe cei de dincolo, care te pândesc la buzunare”. „Bine zâce fecioru” mă susţine şi o doamnă ce vinde flori. „Aşa-i, aşa-i” răspund în cor şi câţiva trecători. În faţa acestui asalt prin surprindere, atacaţi din toate părţile şi depăşiţi numeric, poliţiştii se retrag lăsând în urma lor o bătrânică cu lacrimi în ochi şi buzele tremurânde. Pare coborâtă din istorie această bătrână cu privirea blândă. E imaginea veşniciei ce rezistă încă prin satele din Maramureş – o icoană a românului autentic ce şopteşte celor care au urechi să audă „apăraţi-vă trecutul şi bătrânii, căci cel fără de trecut nu are nici un viitor”. Plec spre casă revoltat şi trist, gândindu-mă că în locul acelei bătrâne putea fi mama sau bunica oricăruia dintre noi…

Cubanejii şi Google Maps

2010-05-12T21:34:00.013+03:00

Cu câteva luni în urmă o dat cel de sus şi sfântul care se ocupă de sectorul IT şi a apărut pe Google Earth şi satul care m-a dat pe mine lumii. Că a apărut, nu zic, e un lucru extraordinar. Partea proastă e că cel care a moşit procesul a cam încurcat iţele cu câţiva kilometri şi a plasat numele satului Cobani deasupra unui sat vecin - Braneşte. Situaţia e asemănătoare cu cea dintr-un banc celebru în care Florica naşte un copil negru şi-i spune lui Ion că aşa a fost să fie, pentru că în drum spre maternitate a văzut pe stradă un negru. Ion strânge din umeri şi o crede, nu înainte de a auzi de la maică-sa că atunci când mergea ea să-l nască, ei i-a trecut calea un bou.

Situaţia nu ar fi fost atât de gravă dacă eroarea ar fi fost corectată. Căci cel mai grav lucru nu este greşeala, ci perpetuarea greşelii. Astăzi intru întâmplător pe Google Maps şi ce mi-i dat să vă ochilor?! Mi-au băgat şi aici satul greşit, mai exact l-au suprapus peste satul vecin. Imaginaţi-vă o comunitate de o mie şi ceva de fumuri zburând prin aer cu tot cu case, garaje, beciuri, coteţuri şi cei mai are omul prin jurul casei şi aterizând peste alt sat. Mai ceva ca în experimentul Philadelphia.Merge cubanezul (căci aşa sunt alintaţi locuitorii din Cobani) liniştit la culcare şi se trezeşte a doua zi fără casă, fără masă, iar celor din satul vecin le apare peste noapte încă un sărăieş, un cuptioraş, un garaj, două antene parabolice, un coteţ cu porci, două-trei vaci, găini şi alte orătănii.

Mă întreb, însă, ce-or face google-iştii când or vrea să bage şi satul vecin pe hartă, îl pun în locul satului meu? O mică rocadă dacă vreţi. Sau poate îl mută şi pe acela peste alt sat şi tot aşa, ca la domino. Mare ruşine, maaareee! Şi eu care credeam că Google e o firmă serioasă şi responsabilă, şi îi lăudam în sus şi în jos. Mi se pare că va trebui să schimbăm plastinca, căci rabdă moldoveanul cât rabdă, da’ totul are o limită. Va trebui să grăiesc eu serios cu musiu Brin. Ne-am înţeles noi parcă să nu ne călcăm unul pe altul pe bătături, dar văd că el nu se prea ţine de promisiune. Din câte văd eu, soluţia pentru remedierea conflictului e doar una, şi una singură (asta ca să nu mă repet).

Eu şi cei trei-patru mii de locuitori ai satului Cobani rugăm…ăăă…adică – cerem, sau mai bine zis, CEREM ca satul nostru să descalece de pe satul vecin şi să fie plasat acolo unde îi este locul. Iar drept răsplată pentru daunele morale aduse, vrem să ne vedem satul în aceeaşi calitate cu care îşi văd americanii Los Angeles-ul. Abia aştept să planez printre stâncile din Cobani, să privesc de la înălţimea zborului de cuc curtea părintească cu poarta cea înflorată, lalelele din faţa casei, cuibul de rândunele de sub streşină, şi, dacă nu cer prea multe, şi pe părinţii mei dragi aşteptându-şi odorul în prag.

Poşta Română şi blăstămele voodoo

2010-05-04T22:03:00.008+03:00

„Ce faci, bade, stai şi cujeţi?” „Nu… numa’ stau!” Cam ăsta e principiul după care se conduc angajaţii din oficiile poştale române. Sau, ca să-l citez pe prietenul meu care nu-i microbist, ăştia nu merg la muncă, ăştia merg la serviciu. În România de azi nu prea ai şanse să realizezi ceva fără să faci scandal şi să te dai în spectacol, as se vedea cazul conaţionalilor noştri tuciurii, cetăţeni de rangul întîi, care trăiesc, bine merci, din alocaţii şi mană cerească. Iar dacă ai nesimţirea de a fi cumsecade şi cu bun simţ, eşti luat drept prostănac.

La sfârşitul lunii noiembrie a mult discutatului an 2009 am avut îndrăzneala de a trimite o scrisoare recomandată în Canada. Am expediat-o cu o lună şi ceva înainte de termenul limită la care trebuia să ajungă, că, deh, mai bine mai devreme decât mai târziu. Am plătit în plus pentru un serviciu care, chipurile, îşi permite să vezi în orice moment locaţia pachetului trimis. M-am mirat că există aşa ceva în mult înjurata, pardon – lăudata, Poştă Română. Dar am tăcut şi am plătit. Vorba ceea – dai un ban, da’… nu-l mai ai. Şi uite aşa au trecut săptămânile şi lunile, iar gogoşii serviţi de bravii poştaşi români creşteau într-o zi cât alţii într-un an. S-a dovedit că serviciul de urmărire a coletului putea oferi informaţii despre scrisoare doar pe teritoriul României, lucru care, evident, a fost „scăpat din vedere” de poştăriţă sictirită ce mi-a preluat coletul. Dar am fost înţelegător, că multe se pot întâmpla în lumea asta cu o scrisoare. Cu încălzirea globală, găurile din stratul de ozon şi criza financiară nici nu ştii la ce să te mai aştepţi. Mai ales că iarna trecută a fost tare grea în ţara celor 1000 de insule, s-o fi rătăcit porumbelul în timp ce traversa Atlanticul, sau o fi înghețat sărmanul pe undeva, căci nebănuite sunt căile poştale şi neînţelese serviciile oferite de bugetarul român.

După aproape cinci luni în care scrisoarea nici nu a ajuns la destinaţie, nici nu a revenit la destinatar n-am mai putut răbda. Mi-am luat tricoul cu Bruce Lee şi pistolul cu apă de sub pat şi am bătut cu pumnul în masă. Am ţipat niţel, am aruncat câteva blăstăme şi incantaţii voodoo şi, să vezi minune. Poşta Română s-a autosesizat şi a hotărât să deschidă o investigaţie a cărei termen de soluţionare este, nici mai mult nici mai puţin de 3 luni. Căci dacă tot am aşteptat cinci luni, ce mi-i să mai rabd încă trei. Aşa că aştept cu nădejde în suflet şi cu încredere în statul Român că într-o bună zi cineva îmi va bate frumos la uşă şi-mi va spune amabil – aţi primit o scrisoare recomandată.

Prutul şi teoria chibritului

2010-04-22T23:03:00.004+03:00

Mă întreabă un coleg de serviciu de unde sânt, ştiind că nu-s de prin părţile plaiurilor cu flori ale Maramureşului. De obicei oamenii îţi pun astfel de întrebări din politeţe, că aşa e frumos, din deprindere, pentru că aşa s-au obişnuit, sau din curiozitate, pentru cultura lor jenerală. În primele două cazuri nu are rost să dai prea multe detalii şi de cele mai multe ori scapi cu un „din Moldova de peste Prut” sau „din Basarabia” la care interlocutorul ridică cunoscător din sprâncene „aha, din Republica Moldova?!” şi, ca să arate că ştie cu adevărat despre ce merge vorba în propoziţie pune nemuritoarea şi eterna, ca să zic aşa, întrebare filosofică „şi cum e cu ruşii pe acolo pe la voi?” sau, „da… tot comuniştii îs la putere?”. Îi dau câteva explicaţii în doi peri pe care nu ţine neapărat să le audă şi case closed, fiecare către căşi, cum zice moroşanul.

Colegul meu însă face parte din cea de-a treia categorie şi vrea să ştie cu adevărat mai multe despre minunata ţară a Moldovei. Şi după vre-o jumătate de oră de explicaţii privind situaţia economică, socială şi geopolitică a ţării natale, colegul meu, care se dovedeşte a fi perseverent în căutarea adevărului absolut, tot nu se lasă bătut şi mă ia din nou la rost „bine-bine da’… totuşi… de unde eşti mai exact?” Iar aici cu „din Moldova, de peste Prut” nu mai scapi. Încerc totuşi, că încercare vin(ă) n-are. „De peste Prut” îi răspund eu, doar-doar oi scăpa fără să dau numele localităţii care m-a dat pe mine lumii. Nu că mi-ar fi ruşine, dar, e cam greu să-i explici omului pe google earth unde se află renumitul sat Cobani.

„Apoi de peste Prut poate să fie hăpt oriunde”, opinează el „că peste Prutu se întinde până în Japonia, dacă e să privim problema empiric”. Şi are dreptate. Dar nici eu nu mă las mai prejos şi adaug. „Apoi dacă e aşa e treaba, şi voi cei din România puteţi fi de peste Prut, că din punctul nostru de vedere, peste Prutul se întinde, nici mai mult, nici mai puţin, decât hă-ă-ă-t până în Mare Britanie, ca să nu zic de Islanda, că începem cu teme magmatice”. Cădem de acord în cele din urmă că, obiectiv vorbind, cam toată lumea, tot globul pământesc este, într-un fel sau altul de peste Prut. Şi uite aşa decidem să continuă discuţia în cerc restrâns la o bere sau un vin, că nu degeaba a spus filosoful „in vino veritas”.

Sapă, frate, sapă până dai de apă

2010-04-14T22:05:00.000+03:00

În prima săptămână de martie în care baba Dochia părea că a uitat să mai vină în satele basarabene, iar în aer plutea mirosul proaspăt al primăverii, am avut ocazia să particip la o săpare de fântână. De fapt particip e cam mult spus căci aportul meu s-a rezumat strict la făcut fotografii şi, printre ele, recunosc, la cinstit câte un păhărel de vin sezonul 2009-2010. Puteţi găsi mai jos câteva dintre ele (pozele nu păhărelele).

Îmi aduc aminte că pe când eram eu copil altfel se săpau fântânile în ţara Moldovei. Se făcea de obicei clacă, iar gospodarul chema ajutoare din tot satul. Se luau mai multe probe, se săpa groapa, se pietruiau pereţii – totul manual bineînţeles. Îmi amintesc că atunci când s-a săpat fântâna din curtea şcolii, apa nu a putut fi găsită zile în şir. Tradiţia spune că apa refuză să se arate celor care nu au inima curată, de aceea, sarcina de a o găsi i se oferă de multe ori copiilor. Tata mi-a oferit atunci hârleţul şi mi-a spus să-l înfig acolo unde credeam că se ascunde apa. Zis şi făcut, iar o oră mai târziu proba afundată în inima pământului a ieşit sărutată de atingerea lichidului miraculos căruia îi datorăm existenţa.

Înainte săparea unei fântâni era un adevărat eveniment, un ritual ce putea să dureze şi câteva săptămâni. Astăzi, totul este mecanizat şi se poate face în mai puţin de o zi. Procesul săpării unei fântâni descris de Grigore Vieru atât de frumos în poeziile sale este azi în pericol de dispariţie. Se schimbă lumea. Ne schimbăm şi noi. Ar fi bine totuşi ca în goana noastră nebună după timp să găsim din când în când câteva clipe pentru a ne aminti de tradiţiile şi obiceiurile de altădată.

Vând vin vărsat...

2010-04-12T21:36:00.005+03:00

Demult coc eu această idee în minte, la fel cu pândeşte nătăfleţul copacul de cireş în luna lui florar, dar abia astăzi, după ce am văzut panoul firmei Recaş din imaginea alăturată, mi-am luat inima în dinţi. Basarabeanul e din fire om tare practic şi cearcă să scoată un ban din orice. Ţin să fac şi eu cinste neamului din care provin.

Aşa că gata, m-am hotărât: mă apuc de vândut vin. Îmi deschid firmă şi intru şi eu în lumea bună a biznisului moldovenesc. Voi vinde vin vărsat, dar nu de oricare şi nu oricum. Să vă explic. Să presupunem că vine la mine un client care doreşte doi litri de cabernet şi unul de sauvignon. Zis şi făcut. Îmi suflec mâinile cu dexteritatea unui iluzionist şi vărs în faţa omului vinişorul ghiurghiuliu în câteva căni de lut pregătite dinainte, alături de câteva plăcinţele aburinde.

Îmi chem tacticos ajutoarele şi îi rog să dea peste cap conţinutul ulcelelor după care încasez liniştit banii de la clientul, fără îndoială, mulţumit până peste poate. Cine ar refuza să plătească pentru o asemenea plăcere? Aşa un serviciu nu oferă nimeni pe piaţă, de aceea succesul îmi este garantat. Voi avea bineînţeles nevoie de nişte angajaţi de nădejde şi cu experienţă vastă în muncă, dacă e posibil cu traininguri peste hotare. Aşa că aştept CV-urile voastre. Deservirea se va desfăşura după principiul primul venit – primul cinstit. Orarul de muncă se încadrează cu precădere între orele 8-24 în zilele de vineri, sâmbătă şi duminică. Pentru clienţi fideli oferim reduceri considerabile. Pentru orice alte detalii, lăsaţi comentariu. Doamne ajută!

Alio, pe Sveta se poate?

2010-04-06T13:30:00.006+03:00

Unul dintre lucrurile care m-au frapat la întoarcerea în Moldova a fost felul în care vorbesc concetăţenii mei la telefon. Mă refer aici în special la convorbirile telefonice pe fix din zona rurală. Unele sate nu au cunoscut încă pe deplin atingerea febrilă a tehnologiilor moderne, a telefoanelor cu sonerii personalizate şi ecran digital care afişează identitatea apelantului şi încă alte o mie de lucruri. Basarabeanul de rând e tot timpul ocupat, mintea îi lucrează intens într-o zbatere continuă. Tocmai de aceea el nu are timp de pierdut. Fiecare secundă este preţioasă.

E de bun simţ ca atunci când suni pe cineva pe fix să saluţi, să te prezinţi şi să soliciţi amabil persoana cu care doreşti să discuţi. În satele din Moldova acestea fac parte dintr-o etichetă exagerată cu care nu are rost să-ţi pierzi timpul - nişte fineţuri şi amabilităţi cel mult opţionale care nu-şi au rostul într-o lume bazată mai mult pe impulsuri de moment decât pe reacţii gândite. Confruntat cu acest fenomen, reacţia mea de început a fost una de amuzament condescendent, care cu timpul a evoluat într-o iritare neîmpărtăşită. În cele din urmă am ajuns la concluzia că nu are rost să-ţi faci inimă rea pentru lucrurile pe care nu le poţi schimba şi am hotărât să fac haz de necaz. Şi ca să vă faceţi o idee cât mai bună, vă prezint mai jos o conversaţie telefonică pe care am avut-o aproximativ cu o lună în urmă.

Sâmbătă seara, trecut de ora 23. Sună telefonul. Ridic receptorul.

Eu: Alo, da? (politicos pe un ton neutru)
Vocea: Alio…(un bărbat răguşit cu limba împleticită) Da cine-i acolo?
Eu: Eu, cine altcineva?! (pe acelaşi ton)
Vocea: Anjela tu eşti? Ori cine asta? (nedumerit)
Eu: Nu-s eu. (scurt, tăiat)
Vocea: Cum adică nu? Da unde am nimerit? (iritat)
Eu: Unde ai sunat acolo ai şi nimerit. (uşor amuzat)
Vocea: Măi băieti, ia nu şhi aşă deştept. Tu măcar ştii cine-s eu?! (umflat în pene)
Eu: Ce-s de la KGB! De unde să ştiu? (zâmbind)
Vocea: (împăciuitor, după o pauză de câteva secunde) Eu vreu pe Sveta ori pe Anjela.
Eu: Apoi hotărăşte-te…pe care vrei mai tare? (pe un ton serios)
Vocea: (ezitând) Parcă mai tare pe Sveta.
Eu: Bun, acum o chem… (mă prefac că strig pe cineva, apoi tot eu cu o voce subţire, schimbată) Alio, ce-i măi?
Vocea: Fa, Svetă! (cu curaj) Aista-s eu, Borea. De ce n-ai venit, fa, aseară la club? O fost dzâua lu Vanea. O adus o bancă de jin şi o tocitorică de crepliacioc pervâi sort. Ai promis că aduci plăcinte cu bostan la zacuscă şi când acolo ne-ai podvidit pe tăţi. Ap' cine eşti tu după asta?! (aproape furios)
Eu: (cu greu reţinându-mă să nu râd) Ăi, Borea! (hotărât) Să nu mă mai suni că eu m-am săturat de variantele astea a tale. Eşti o jită şi o animală împutzită. Nu ştiu cum te mai rabdă pământul, spurcăşhiune ce eşti. Betzivanul dracului! (aproape plângând) Cum mi-ai distrus tu tinereţile...
Vocea: Fa, ce-i cu tine?! (luat pe nepregătite)
Eu: Dar gata. Nu mai pot. Nu mai rabd. Mi-o ajuns până aici (arat cu mâna la gât) Te lepăd, că ni-am găsât pe altu. Să nu te mai prind prin prejurul casei că-i dau drumul lui Rex. S-o terminat! (Pun receptorul, îl deconectez şi izbucnesc în hohote de râs)

Cafeaua de 1 aprilie

2010-04-01T08:27:00.003+03:00

Crap... anyone?

2010-03-27T21:53:00.005+02:00

Îmi închipui ce nedumerit ar fi un străin vorbitor de engleză dacă ar vedea pe rafturile din Kaufland de vânzare o cutie transparentă de plastic care conţine o substanţă semisolidă de culoare maronie pe care scrie cu litere mari CRAP. Fiecare din noi are parte de aşa ceva gratis în fiecare zi în trafic, la servici sau acasă. Mai are rost să cumperi? Pe de altă parte, supermarketurile sunt şi aşa pline de tot felul de rahaturi, unul în plus sau în minus, ce mai contează?! Aşa că acum în prag de sărbători, fiţi de două ori mai atenţi la ce puneţi în coş. Să nu cumva să se strecoare printre produsele cumpărate şi o cutie cu un conţinut dubios numit CRAP.

N-ar fi rău să fie bine...

2010-03-23T23:30:00.001+02:00

Zilele trecute s-au împlinit 4 ani de când aştept cetăţenia română şi 9 ani de când jinduiesc la această Mecca a românului de peste Prut. Aşa că mi-am pus casca de tanchist şi costumul de student rar-nutrit şi am sărbătorit la un grătar şi nişte vin de acasă împreună cu prietenii de suferinţă. Îs şi eu ca tot basarabeanul – mereu aştept după ceva: un formular, o viză, un permis de şedere, o geantă de acasă. Fiecare aşteaptă ce poate. Că ni-i greu la tăţi. Ce să zic, am aşteptat cetăţenia în fel şi chip – am încercat cu pâine şi sare, cu jin negru şi bomboane Bucuria. Am stat şi la portiţă, la marginea satului cu mâna streaşină la ochi şi prin cozi la consulate. Degeaba.

Acum se lauda sus şi tare guvernanţii români că e procedura de redobândire mult mai simplă pentru cei care depun şi nici nu apuci să observi când îţi bate amabil poştaşul la uşa să-ţi dea paşaportul roşu. Numai că pe mine nu prea mă încălzeşte. Omul e din fire egoist şi vrea să-i fie în primul rând lui bine. Dacă mă năşteam şi eu cu 100 de ani mai târziu – aveam cetăţenia română garantat. Dar exista totuşi şi alt risc – poate mă năşteam prin dracu-n praznic pe undeva prin Burkina Faso sau Vietnamul de Nord, şi atunci să vezi distracţie. Sau poate că peste 100 de ani de acum homo sapiens va fi doar o poveste de adormit copiii pentru mamuţii ce vor abita aceste locuri. Aşa că mai bine nu întind coarda şi mă mulţumesc cu ce am, deşi îmi cântă un ghiavol de drăcuşor în spatele minţii tot repetând în surdină „ce bine ar fi să fie bine”.

Dic cel voinic şi găina kamikadze

2010-03-10T22:35:00.002+02:00

Când pisica nu-i acasă, şoarecii joacă pe masă. Ce se întâmplă însă atunci când căţelul, cunoscut în lumea interlopă drept Dic cel voinic, e plecat prin alte mahalale cu treburi de importanţă majoră pentru bunăstarea gospodăriei. Se pare că în unele cazuri se găsesc găini kamikadze gata să intre şi în gaură de şarpe pentru un loc călduţ şi comod în care să ducă la bun sfârşit acel proces dat de sus numit ouare.