Orchestra Lăutarii şi Nicolae Botgros la Baia Mare

Într-o duminică de vară în care nori albaştri-închis prevesteau venirea furtunii, casa de cultură din Baia Mare a fost gazda unui eveniment extraordinar. Cu ocazia împlinirii a 50 de ani de activitate, Ansamblul Naţional Transilvania a organizat un concert de muzică populară în colaborare cu Orchestra Naţională Lăutarii din Chişinău. Scena din Baia Mare a reunit artişti iubiţi şi recunoscuţi din zona Maramureşului, dar momentul culminant, aşteptat de toată lumea, a fost apariţia pe scenă a maestrului Nicolae Botgros, a fiului său Corneliu şi a soţiei celui din urmă, cunoscuta interpretă de muzică populară Adriana Ochişan Botgros. Orchestra Naţională Lăutarii de la Chişinău ne-a oferit un recital de excepţie – un adevărat regal de frumuseţe şi muzică autentică. Vioara maestrului a creat momente de virtuozitate şi magie, care au culminat cu interpretarea celebrei „Ciocârlia”. La sfârşitul concertului am mers pe scenă să-l felicit pe maestru pentru muzica pe care ne-o oferă şi să-i spun că sunt mândru că provin din aceeaşi ţărişoară ca şi domnia sa.

Cum am petrecut cea mai lungă zi

E ciudat cum reuşim să uităm de locurile frumoase care ne înconjoară. Le descoperim cândva, apoi le ignorăm pentru câţiva ani fără să ne dăm seama. Furtuna de sâmbătă a dat peste cap o bună parte a oraşului Baia Mare. M-am trezit duminică cu o sete de a ieşi afară, de a vizita un loc în care nu am mai fost demult. Aşa că am decis să urc pe jos spre mănăstirea Sf. Maria. Priveliştea de acolo este impresionantă, iar liniştea şi pădurea ce te înconjoară te face să uiţi pentru puţin timp de problemele şi forfota oraşului. Pe drum înapoi am întâlnit câteva pisici drăgălaşe şi doi căţeluşi jucăuşi care au ţinut cu tot dinadinsul să fie fotografiaţi.

Alegeri anticipate în ţara Moldovei

Pentru prima dată în istoria modernă a Moldovei partidele de opoziţie PL, PDL şi AMN au stat ferm pe poziţii şi nu au cedat. Astfel cu câteva ore în urmă a fost semnat decretul de dizolvare a Parlamentului Republicii Moldova. Tot pentru prima dată în istoria noastră, alegerile vor avea loc într-o zi de lucru, fiind stabilite pentru data de 29 iulie. PCRM vrea ca alegerile anticipate să aibă loc cât mai repede şi acest lucru e de la sine înţeles. Ţara este în pragul falimentului, după ce comuniştii au cheltuit cu neruşinare resursele statului pentru campania electorală. Probabil că tovarăşul Voronin încă declară cu încăpăţânare că Moldova nu este afectată de criză deşi unul din elementele principale care ţin economia moldoveană în viaţă, sumele de bani trimise în ţară de cei care lucrează peste hotare, au scăzut de trei ori.

Totuşi PCRM a reuşit să facă câteva ultime modificări, pe ici, pe acolo, şi anume în locurile esenţiale. Pe de o parte PCRM a coborât rata de participare necesară pentru validarea alegerilor de la minimum 50%, la 1/3 din alegători; de asemenea a coborât pragul electoral minim pentru accederea în Parlament de la 6% la 5%, după ce a făcut exact opusul în 2008. Prea sigur era de victorie tovarăşul Voronin în alegerile ce au avut loc în aprilie 2009. Dar după cum zice o zicală veche, ulciorul nu merge de mai multe ori la izvor, iar ulciorul comunist pare să fie spart. Mai ales după plecarea lui Marian Lupu din PCRM. Un lucru ce nu reuşesc nicidecum să-l înţeleg este de ce partidele democrate îşi dau coate să-l primească pe cel care până acum câteva zile le era adversar şi comunist înverşunat. Rămâne să vedem dacă această aşa-zisă plecare a lui Lupu din partid a fost iniţiativa sa, sau o mişcare strategică de a infiltra un cal troian în tabără opoziţiei. Oricum ar fi, este clar că Voronin îşi joacă ultima şansă şi speră ca electoratul de la sate îl va vota din nou, iar pragul electoral mai mic va permite accederea în Parlament a unor „iluştri” oameni politici precum Diacov sau Roşca – cunoscuţi pentru verticalitatea lor, mai ales atunci când trebuie să dea cu fundul prin alte luntri. Oricare ar fi însă deznodământul, viitorul apropiat al ţărişoarei noastre nu pare prea roz, indiferent de partidele care vot fi la guvernământ.

De ce iubim serialul 24...

Scriu aceste rânduri sub impresia celui de-al 7-lea sezon de 24. Aceasta înseamnă mai bine de 150 de episoade privite sau mai mult de 100 de ore de film. „O nimica toată” ar spune unii, „pierdere de vreme” ar zice alţii. Astfel întrebarea firească ce mă încearcă acum este de ce continuăm să privim acest serial, de ce aşteptăm cu nerăbdare apariţia unui nou sezon şi, cel mai important, ce este 24 şi de ce-l iubim atât de mult?

Numele serialului – 24 - vine de la structura sa unică şi originală: acţiunea unui sezon descrie evenimentele întâmplate de-a lungul a 24 de ore consecutive, fiecare episod din cele 24 prezintă o oră în timp real. La fiecare sfert de oră pe ecran apar cifrele unui ceas digital care anunţă scurgerea timpului, iar personajele sunt prezentate în paralel cu ajutorul unui sistem multi-screen. Personajul central al filmului - Jack Bauer - este un agent special care luptă împotriva terorismului. Bauer este genul de erou care îşi urmează intuiţia chiar dacă acest lucru însemnă de multe ori să încalce ordinile sau să recurgă la metode mai puţin ortodoxe. Personajul este interpretat de actorul Kiefer Sutherland, care a primit Globul de Aur pentru cel mai bun actor într-un serial dramatic.
Filmul a apărut pe micile ecrane în noiembrie 2001, lansarea sa fiind amânată din cauza atacurilor de la World Trade Center. Fiind un serial care descrie lupta împotriva terorismului, 24 abordează un subiect sensibil şi foarte important. 24 înseamnă intrigă, dramă, răsturnări de situaţie, tensiune, dar mai ales foarte multă acţiune. Evenimentele fiecărui episod descriu personaje implicate în intrigi complexe şi mai multe fire de acţiune care sunt uneori reluate în sezoanele următoare. Locul de desfăşurare a acţiunii, obiectivele şi realităţile se schimba de câteva ori de-a lungul unui sezon pentru că situaţiile evoluează cu o viteză ameţitoare.

Pe lângă acţiunea prezentată, serialul încearcă să surprindă şi latura umană a celor implicaţi. O temă aparte cu care sunt puse faţa în faţă personajele este luarea unei decizii grele. Familia şi sacrificiile pe care trebuie să le facă personajele sunt alte două subiecte prezente în film. Un alt aspect interesant al serialului este caracterul său vizionar. Multe din faptele descrise în 24 s-au întâmplat ulterior în realitate: spre exemplu, primul preşedinte de culoare din film - Palmer - semănă foarte mult cu preşedintele SUA Barak Obama. Bineînţeles că şi 24, ca orice film american, mai sare calul din când în când cu nişte răsturnări mai puţin verosimile, dar, per ansamblu, serialul este cât se poate de aproape de realitate.

Am auzit pentru prima oară de acest serial de la nişte prieteni, care uneori nu dormeau nopţile pentru încă un episod. Am fost destul de sceptic la început, până la urmă, câte lucruri se pot întâmpla în 24 de ore şi mai ales, cum ar trebui să fie prezentate aceste evenimente ca să te ţină lipit de ecran? De obicei dacă un serial nu mă impresionează în primele 3-4 episoade îl las baltă. Aşa că am făcut rost de primele 5 episoade, curios de ceea ce avea să se întâmple. O zi mai târziu îmi imploram prietenii să-mi dea continuarea (pe atunci nu aveam încă internet acasă). Am devorat primele 4 sezoane în mai puţin de o lună ca într-o stare de transă. Uneori mă surprindeam în mijlocul unei conversaţii gândindu-mă la ce avea să se întâmple mai departe, sau ce aş fi făcut eu în locul personajelor. Următoarele două sezoane au venit greu, s-au consumat mult prea repede lăsând în spate un gol de a vedea mai mult. Dar adevărata încercare a fost cea dinaintea sezonului 7 lansarea căruia a fost amânată cu un an din cauza grevei scenariştilor. Până la urmă producătorii au găsit soluţia într-un film de aproximativ o oră jumătate „24: Redemption” care punea bazele acţiunii din următorul sezon, un sezon 7 al cărui final ne-a cam lăsat pe toţi cu gura căscată.

Aşadar de ce iubim serialul 24 şi de ce continuăm să-l privim? Poate datorită structurii sale unice, a tehnicilor de prezentare, sau a specificului său, poate datorită prestaţiei actorilor sau a ingeniozităţii scenariştilor sau poate că datorită tuturor acestor factori luaţi împreună. Cert e faptul că 24 este singurul serial de până acum care nu m-a dezamăgit, fiecare sezon nou fiind cel puţin la fel de bun ca cel precedent.

Agonia Surzilor - un film care rupe tăcerea

"Agonia surzilor" este primul film dedicat protestelor de la 5-7 aprilie şi apare ca un răspuns la indiferenţa şi lipsa de reacţie a forurilor europene faţă de evenimentele ce au avut loc la începutul lunii aprilie în Rep. Moldova Documentarul conţine înregistrări realizate de mai multe televiziuni prezente la faţa locului şi declaraţii ale martorilor oculari. Realizatorul basarabean Ion Tegurţă încearcă să prezinte evenimentele într-o manieră obiectivă şi concisă, descriind ipocrizia autorităţilor, torturile la care au fost supuşi tinerii şi drama părinţilor care şi-au pierdut copiii. Priveşte, fii informat şi nu rămâne indiferent!

Povestea lucrurilor

Te-ai întrebat vre-odată de unde provin lucrurile pe care le cumpărăm? Cum şi de unde se extrag resursele necesare pentru producerea lor? Ce se întâmplă cu toate lucrurile după ce nu mai avem nevoie de ele şi le aruncăm? Cum funcţionează societatea de consum în care trăim şi care sunt implicaţiile acestui sistem?

Ei bine, dacă ţi-ai pus vre-odată măcar una din aceste întrebări şi eşti interesat să afli care este răspunsul, te invit să priveşti filmuleţul de mai jos. Annie Leonard te va ajuta să înţelegi care este povestea lucrurilor.

Copiii sunt viitorul nostru