Limba noastră cea română

Astăzi în Moldova sărbătorim Limba Noastră – un eveniment singular şi oarecum ciudat. Nu ştiu dacă există o altă ţară în lume care sărbătoreşte oficial un astfel de eveniment. Ironia sorţii este că noi nici măcar nu ştim ce sărbătorim – care limbă, a cărui popor ? Confuzia este explicabilă din moment ce nici Constituţia ţării nu stipulează clar care este numele limbii oficiale în ţărişoara noastră dragă. Limba Noastră este cea moldovenească pentru tovarăşii aflaţi până mai ieri la conducere, cea rusă, ucraineană sau găgăuză pentru ceilalţi 30% din populaţia ţării. Doar o mică parte din noi îi ştiu numele adevărat şi au curajul să-l rostească: limba noastră este limba română, aşa a fost şi va fi întotdeauna indiferent ce se va întâmpla. Şi chiar dacă am împânzit-o cu rusisme, am scuipat-o şi am batjocorit-o plini de vanitate şi indiferenţă, ea nu ne-a întors spatele, ci aşteaptă răbdătoare s-o redescoperim, ca un părinte pe care nu l-ai mai vizitat demult. Nu lăsa ca ziua de azi să devină doar o altă ocazie pentru a ieşi la bere cu prietenii. Iubeşte limba în fiecare zi, pentru că ea este cea mai mare bogăţie a unui neam.

Moldova, te iubesc!

În sfârşit s-a întâmplat, ai ajuns şi tu la vârsta majoratului. O zi importantă în viaţa oricărui om, d-apoi a unei ţări. Ce-aş putea să-ţi spun sau să-ţi urez eu astăzi. Tu le ştii pe toate, draga mea Moldovă pentru că ne cunoaştem de copii. Am crescut şi am descoperit lumea împreună. Pe la vârsta adolescenţei ne-am privit cu alţi ochi, a fost dragoste la prima re-vedere. M-am îndrăgostit de ochii tăi mari ca două lacuri. Ţi-am iubit colinele şi văile, iar tu m-ai acceptat la pieptul tău cu drag aşa cum sunt. Perioadele în care eram plecat ni se păreau veacuri. Şi chiar dacă-ţi greşeam şi călcam strâmb pământul altor ţări, tu mă iertai pentru că ştii prea bine că prima dragoste nu se uită niciodată. Şi ori de câte ori mă întorceam la tine tu mă primeai, iar focul pasiunii se aprindea din nou, în timp ce scânteile din trupul nostru se înălţau spre stele ca un strigăt prelung – Moldova, te iubesc!

Evadarea din minciună

După scrutinul de la sfârşitul lui aprilie o linişte postelectorală a poposit în ţara Moldovei. Rămâne de văzut daca aceasta precede sau nu furtuna. O serie de întrebări au dispărut sau, cel puţin, nu li se acordă aceiaşi atenţie ca în cazul alegerilor din aprilie. Noţiunea de „fraudă electorală” a fost înlocuită cu cea de „încălcare a regulamentului” şi parcă nici ideea de trădare nu mai e trâmbiţată aşa de des ca înainte. Este cert că tătucul Voronin nu a mai putut pune în practică aceleaşi procedee ca la scrutinul din aprilie şi, totuşi, PCRM-ul a acumulat, chiar şi fără Lupu, un scor impresionant - în jur de 45%. 

S-a mai furat pe ici pe acolo şi anume în locurile esenţiale (vorba lui Caragiale), dar dacă e să spunem adevărul, partidul comuniştilor este la ora actuală (în scădere, dar) de departe cea mai populară fracţiune politică din Moldova şi fie că vrem acest lucru, sau nu, trebuie să se ţină cont de el. Se ştie foarte bine cine este electoratul lor: bătrânii de la sate, ruşii, ucrainenii, găgăuzii (şi celelalte etnii care alcătuiesc aproape 30% din populaţia Moldovei). Ultimii au ales răul cel mai mic de frica unirii cu România – o minciună promovata intens de comunişti înaintea alegerilor alături de câteva alte absurdităţi precum deplasarea trupelor româneşti spre frontiera de la Prut, blocarea frontierelor etc. Este necesar astfel să lăsăm în spate aceste minciuni şi să începem a construi ceva împreună.

După afişarea rezultatelor finale partidele de opoziţie s-au grăbit să anunţe înfrângerea PCRM, o declaraţie hazardată făcută oarecum în pripă, pentru că dacă în aprilie comuniştilor le era necesar doar un vot pentru a alege preşedintele, actuala coaliţie democrată are nevoie de 8. Dacă se vor găsi aceşti 8 comunişti ce vor vota preşedintele propus de coaliţie, cum ar trebuie să fie ei priviţi – trădători sau salvatori ai ţării? Coaliţia recent formată trebuie să fie una durabilă indiferent de condiţii. Ultimul lucru pe care ni-l dorim este ca liderii democraţi să acţioneze ca lebăda, racul şi ştiuca la împărţit posturile de conducere. Cea mai mare problemă a politicienilor moldoveni, şi a românilor de altfel, este că la noi rânza e mai mare decât ţara. Toată lumea vrea să fie şef, toată lumea vrea să conducă şi să aibă un loc cald care presupune cât mai puţin stres. 

Liniştea postelectorală ne arată că nici un partid nu mai e în stare să conducă ţara de sine stătător – un lucru salutabil şi destul de firesc pentru o societate democrată. Deci concluzia generală care se impune după alegerile trecute este necesitatea colaborării şi conlucrării între partide. Până la urmă suntem cu toţii locutori ai acestei ţări, indiferent de opţiunile politice şi merităm un viitor mai bun. Căci în sânul electoratului pare să prindă amploare următoarea opinie: facă ce-or vrea ei acolo, dar să se înţeleagă odată între ei, să se termine odată toată forfota asta politică şi să ne apucăm de treabă. Sper ca peste 15-20 ani să pot spune copiilor mei că anul 2009 a reprezentat un punct de cotitură pentru Republica Moldova, un început de drum ce a avut ca finalitate o societate civilizată şi prosperă în care drepturile şi libertăţile omului reprezintă valorile supreme.