Poşta Română şi botaniştii autohtoni

La nici o lună distanţă după reclamaţia făcută de mine (vezi articolul din 4 mai), Poşta Română a emis verdictul – de vină nu suntem noi. Este exact „sentinţa” anticipată de mine, pentru că în anii petrecuţi în frumoasa ţară românească am învăţat un lucru – românul nu este niciodată culpabil pentru nenorocirilor care se abat şuvoi asupra sa.

Nimeni nu este vinovat pentru decimarea valorilor naţionale în închisorile comuniste, de vină nu sunt torţionarii, turnătorii şi securiştii, lingăii de partid - astăzi cetăţeni oneşti cu pensii privilegiate. Pur şi simplu aşa au fost vremurile. Şi dacă se taie din pensii şi salarii, din însăşi drepturile fundamentale ale cetăţeanului – bineînţeles că devină nu pot fi pramatiile de la conducere care de 20 de ani mulg ţara, lăsând pentru cei 20 e milioane de români două alternative: cinstit şi sărac sau hoţ şi bogat. De vine nu sunt ei, cauza e întotdeauna alta – criza, vremea, soarta, Dumnezeu. Şi uite aşa trec anii – iar românul vede bunăstarea şi fericirea doar la televizor.

Poşta Română şi blăstămele voodoo

„Ce faci, bade, stai şi cujeţi?” „Nu… numa’ stau!” Cam ăsta e principiul după care se conduc angajaţii din oficiile poştale române. Sau, ca să-l citez pe prietenul meu care nu-i microbist, ăştia nu merg la muncă, ăştia merg la serviciu. În România de azi nu prea ai şanse să realizezi ceva fără să faci scandal şi să te dai în spectacol, as se vedea cazul conaţionalilor noştri tuciurii, cetăţeni de rangul întîi, care trăiesc, bine merci, din alocaţii şi mană cerească. Iar dacă ai nesimţirea de a fi cumsecade şi cu bun simţ, eşti luat drept prostănac.

La sfârşitul lunii noiembrie a mult discutatului an 2009 am avut îndrăzneala de a trimite o scrisoare recomandată în Canada. Am expediat-o cu o lună şi ceva înainte de termenul limită la care trebuia să ajungă, că, deh, mai bine mai devreme decât mai târziu. Am plătit în plus pentru un serviciu care, chipurile, îşi permite să vezi în orice moment locaţia pachetului trimis. M-am mirat că există aşa ceva în mult înjurata, pardon – lăudata, Poştă Română. Dar am tăcut şi am plătit. Vorba ceea – dai un ban, da’… nu-l mai ai. Şi uite aşa au trecut săptămânile şi lunile, iar gogoşii serviţi de bravii poştaşi români creşteau într-o zi cât alţii într-un an.