Hoinăream pe străzile oraşului. Zăpada îmi frigea tălpile goale, iar vântul rece mă străpungea ca un pumnal. M-am oprit în faţa unei vitrine îngheţate şi am început să zgârii cu unghiile zăpada de pe ea ca să-mi văd chipul. Din vitrină mă privea reflexia unui bătrân ramolit cu ochii arzând, un vagabond îmbrăcat în zdrenţe, cerşind mila trecătorilor. Când s-a întâmplat acest lucru? Cum a fost posibil? Mai ieri le aveam pe toate: putere, bogăţie, familie. Un stăpân atotputernic temut de toată lumea, un satrap în stare să schimbe soarta acestei ţărişoare după bunul lui plac, fără să ţină seama de legi sau norme. Ce s-a întâmplat cu toată averea mea? Unde-mi sunt prietenii şi familia? Să mă fi uitat chiar toţi?!
Am început să alerg în neştire până când am simţit că mă prăbuşesc. Un trecător se apropie de mine şi încercă să mă ridice. Îmi privi pentru o clipă chipul şi tresări retrăgându-se câţiva paşi. „Uitaţi-vă, este el!” începu el să strige ca un apucat arătând cu degetul spre mine în timp ce din ce în ce mai mulţi oameni se opreau să mă privească. La început curioşi, mai apoi bănuitori şi, în cele din urmă furioşi, trecătorii indiferenţi de acum câteva minute s-au transformat brusc într-o masă mânioasă. Unul din ei luă o piatră de jos şi o aruncă spre mine. „Cine sunt eu şi de ce mă urâţi aşa de mult?” îi întrebam eu ca într-un coşmar. În curând în jurul meu se formă o mulţime gata să mă calce în picioare, să mă zdrobească, să mă linşeze. În zadar încercam să scap. Zeci de mâini şi picioare mă loveau fără milă, trântindu-mă la pământ, iar ultimele cuvinte pe care am reuşit să le disting înainte de a-mi pierde cunoştinţa au fost „…el este fostul nostru preşedinte – Vladimir Voronin…”
Am început să alerg în neştire până când am simţit că mă prăbuşesc. Un trecător se apropie de mine şi încercă să mă ridice. Îmi privi pentru o clipă chipul şi tresări retrăgându-se câţiva paşi. „Uitaţi-vă, este el!” începu el să strige ca un apucat arătând cu degetul spre mine în timp ce din ce în ce mai mulţi oameni se opreau să mă privească. La început curioşi, mai apoi bănuitori şi, în cele din urmă furioşi, trecătorii indiferenţi de acum câteva minute s-au transformat brusc într-o masă mânioasă. Unul din ei luă o piatră de jos şi o aruncă spre mine. „Cine sunt eu şi de ce mă urâţi aşa de mult?” îi întrebam eu ca într-un coşmar. În curând în jurul meu se formă o mulţime gata să mă calce în picioare, să mă zdrobească, să mă linşeze. În zadar încercam să scap. Zeci de mâini şi picioare mă loveau fără milă, trântindu-mă la pământ, iar ultimele cuvinte pe care am reuşit să le disting înainte de a-mi pierde cunoştinţa au fost „…el este fostul nostru preşedinte – Vladimir Voronin…”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu