N-ar fi rău să fie bine...

Zilele trecute s-au împlinit 4 ani de când aştept cetăţenia română şi 9 ani de când jinduiesc la această Mecca a românului de peste Prut. Aşa că mi-am pus casca de tanchist şi costumul de student rar-nutrit şi am sărbătorit la un grătar şi nişte vin de acasă împreună cu prietenii de suferinţă. Îs şi eu ca tot basarabeanul – mereu aştept după ceva: un formular, o viză, un permis de şedere, o geantă de acasă. Fiecare aşteaptă ce poate. Că ni-i greu la tăţi. Ce să zic, am aşteptat cetăţenia în fel şi chip – am încercat cu pâine şi sare, cu jin negru şi bomboane Bucuria. Am stat şi la portiţă, la marginea satului cu mâna streaşină la ochi şi prin cozi la consulate. Degeaba.

Acum se lauda sus şi tare guvernanţii români că e procedura de redobândire mult mai simplă pentru cei care depun şi nici nu apuci să observi când îţi bate amabil poştaşul la uşa să-ţi dea paşaportul roşu. Numai că pe mine nu prea mă încălzeşte. Omul e din fire egoist şi vrea să-i fie în primul rând lui bine. Dacă mă năşteam şi eu cu 100 de ani mai târziu – aveam cetăţenia română garantat. Dar exista totuşi şi alt risc – poate mă năşteam prin dracu-n praznic pe undeva prin Burkina Faso sau Vietnamul de Nord, şi atunci să vezi distracţie. Sau poate că peste 100 de ani de acum homo sapiens va fi doar o poveste de adormit copiii pentru mamuţii ce vor abita aceste locuri. Aşa că mai bine nu întind coarda şi mă mulţumesc cu ce am, deşi îmi cântă un ghiavol de drăcuşor în spatele minţii tot repetând în surdină „ce bine ar fi să fie bine”.