Moldoveni în România

Un articol scris de Cristina pentru Dilema Veche

- din jurnalul unui cetăţean -

"Necetăţenia" este o formă de docilitate pe care trebuie să o înveţi în tranziţia către cetăţenie. Cetăţenia nu ţi se dă, se dobîndeşte, iar pentru a o dobîndi, trebuie să te dresezi să devii un bun cetăţean resemnat, împăcat cu legile şi cu ceea ce astăzi a mai rămas din denumirea de stat.

Cînd mi s-a propus să scriu acest articol, am luat-o ca pe înfruntarea finală cu mine însămi, înfruntarea identităţii moştenite şi a celei asumate. Nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc despre originile mele, mai mult chiar, am încercat să evit de fiecare dată discuţiile despre „de unde eşti?“. În primii ani de studenţie, mă lepădam de identitatea mea, ca un apostol necredincios, fără să mai aştept cîntatul cocoşilor. În afară de colegii mei de facultate, era greu să afle cineva că vin de dincolo de Prut. Îmi purtam identitatea ca pe o povară, ca pe o ruşine neasumată, un fel de eroare pentru care nu puteam răspunde, dar nici nu o puteam îndrepta.

În cei cinci ani ai studenţiei mele aici, am învăţat că răspunsul la întrebarea „de unde eşti?“ aduce inevitabil după sine discursuri nostalgice: despre România Mare, pactul Ribbentrop-Molotov, posibila sau imposibila Unire, Podul de flori, rude îndepărtate sau prieteni aproape uitaţi – temele curg în funcţie de vîrsta şi amintirile partenerilor de dialog. Alteori, surprind cum discuţiile se transformă uşor în monologuri plictisitoare, aproape onirice, şi mă întreb dacă acea Basarabie există cu adevărat sau e o Ruritanie desprinsă din vechile tratate de istorie ale unor autori interbelici.



De cele mai multe ori însă, sînt asaltată cu întrebări care aşteaptă confirmarea unor stereotipuri. E adevărat că la voi se spune aşa? Că numiţi lucrul acesta astfel? Sau e adevărat că în Chişinău se întîmplă asta? – sînt primele reacţii cărora am învăţat deja să le fac faţă şi cum, de obicei, nu le confirm aşteptările, mi se aruncă priviri suspicioase. Probabil îi vor mai întreba şi pe alţii care, din aceeaşi plictiseală, le vor confirma, lăsîndu-i să creadă ceea ce vor despre „ţara“ de dincolo de ape.
 
În cazurile cele mai fericite, mi se aminteşte de bomboanele „Bucuria“ şi licorile bahice de toate felurile şi culorile. Bărbaţii sînt curioşi să afle mai multe despre mitul „frumuseţilor feminine“, şi nu scap pînă nu promit că am să le prezint cîteva moldovence sau poate am să-i iau cu mine cînd voi mai trece graniţa „dincolo“. Toţi însă aşteaptă cuvinte şi expresii extrase din lada de zestre a limbii române şi, dacă nu le oferi de bună voie, cu siguranţă, de undeva, la un moment dat, ţi se va cere să scoţi şi cuvinte pe care poate nu le-ai folosit niciodată. N-ai încotro, dacă eşti moldovean trebuie să ai şi vocabular adecvat pentru situaţii „de urgenţă“.

Se întîmplă însă, din cînd în cînd, ca reacţiile să fie mai puţin controlate, iar răspunsul la simpla întrebare „de unde eşti?“ să genereze uimiri de ambele părţi: „da??? credeam că eşti ca şi noi...“, „deci, nu eşti de-a noastră...“, „nu pari“, „n-aş fi zis“ – sînt doar cîteva dintre răspunsurile pe care le-am primit în toţi aceşti cinci ani. De la început mi se păreau ofensatoare şi mă adînceau şi mai mult în tristeţile pe care ţi le oferă diferenţa.

Parafa diferenţei

Dar oricît de şocante erau aceste afirmaţii la început, a trebuit totuşi să le dau dreptate colegilor mei şi să nu mă mai mire mirarea lor. Apartenenţa la un grup nu este garantată de asemănarea dintre tine şi ceilalţi membri, ci de cumulul de experienţă din trecut şi chiar din prezent. Şi aici nu pot decît să aprob, atunci cînd printre mirări mi se confirmă diferenţele, căutate de multe ori chiar şi acolo unde nu există. Colegii mei au dreptate, chiar dacă vorbim aceeaşi limbă, nu sînt „ca şi ei“, ei nu-şi pierd timpul la Oficiul pentru Imigrări, lor nu li se refuză un post pentru că nu sînt „cetăţeni români“ sau pentru că angajarea ar presupune „cheltuieli suplimentare“ sau pentru că nu au drept de muncă. Colegii mei pot merge la Şcoli de Vară sau schimburi culturale oriunde în Europa, eu sînt pierdută printre vize, documente rătăcite pe la diverse instituţii fără a le mai da de urmă, proceduri birocratice care niciodată nu se termină la timp.

Colegii mei pot accesa tot felul de programe de schimb interuniversitar sau pot pleaca la universităţi din Europa prin programele Erasmus, Leonardo, colegii mei pleacă lejer la conferinţe şi seminarii europene fără să îşi piardă timpul prin ambasade şi consulate, prietenii mei pleacă în vacanţă fără stresul şi problemele birocratice care nu fac decît să îţi taie orice chef de plimbări „paradisiace“. Cînd le povestesc toate aceste lucruri, simt o uimire abţinută şi parafa diferenţei.

Asist la discuţii într-un grup mixt (cetăţeni europeni stabiliţi în România în mare parte) despre dezintegrarea şi inactualitatea graniţelor şi importanţa mobilităţii, mă simt mai „străină“ decît „străinii“.

A nu fi cetăţean român sau european înseamnă a nu fi cetăţean în general, înseamnă dosare rătăcite între facultate şi ministere, cozi interminabile la Oficiul pentru Imigrări, înseamnă amenzi pentru un permis de şedere expirat din cauza unei legislaţii deficitare. „Necetăţeanul“ trebuie să se conformeze cu ceea ce i se oferă, fără a riposta, altfel i se reproşează că nu are decît să plece „în ţara lui“, că nu e obligat să facă facultate aici.

„Necetăţenia“ este o formă de docilitate pe care trebuie să o înveţi în tranziţia către cetăţenie. Cetăţenia nu ţi se dă, se dobîndeşte, iar pentru a o dobîndi, trebuie să te dresezi să devii un bun cetăţean resemnat, împăcat cu legile şi cu ceea ce astăzi a mai rămas din denumirea de stat.

Studenţi autoghetoizaţi

De la Chişinău, România se vede altfel: seducătoare, promiţătoare, o terra desiderata de mulţi dintre cei rămaşi. De dincolo de Prut se văd asemănările, de aici – deosebirile. Dacă diferenţele sînt mai numeroase şi mai rezistente decît asemănările, seducţia iniţială se destramă, germinînd frustrări şi respingeri pe care unii le depăşesc printr-o „re-naştere“, alţii încearcă prin autoghetoizare, unii (puţini) renunţă şi se întorc acasă.

De-a lungul studenţiei mele bucureştene, am remarcat mai multe categorii de studenţi basarabeni: studenţi foarte buni sau foarte slabi, perseverenţi, expansivi, gălăgioşi, timizi etc., dar categoria care mi s-a părut cea mai interesantă au fost grupurile autoghetoizate sau „studenţii cantinei“, cum mai erau numiţi de majoritatea studenţilor şi profesorilor. De obicei, erau cazaţi în căminele facultăţii, ocupînd un etaj întreg, fără să se amestece cu „specimene“ din afara arealului lor, vorbeau ruseşte şi îşi organizau stilul de viaţă într-un microcosmos tipic „moldovenesc“. Dacă, din întîmplare, în „microcosmosul basarabean“ ajungea să locuiască un factor extern, atunci individul era „basarabenizat“, şi în scurt timp îl auzeai înjurînd ruseşte şi imitînd comportamentul membrilor „ghetoului“.

Am evitat dintotdeauna întîlnirile cu grupurile zgomotoase şi sfidătoare ale conaţionalilor mei şi mi-a fost greu să înţeleg de ce un student basarabean stabilit în România ar vorbi demonstrativ în limba rusă cu alţi basarabeni, cînd se află în grupuri mixte sau se transformă subit în cel mai înfocat apărător al moldovenismului, iar cum trece Prutul şi ajunge în Basarabia, devine mai român decît toţi românii. Acest dualism identitar al conaţionalilor mei l-am observat în mod repetat, şi în grupuri diverse, ca însemn al unei trăsături distinctive. Îi vedeam cel mai des la cantină, veneau la facultate doar pentru preţurile mici de la cantină, de aici şi denumirea de studenţii cantinei, vorbeau ruseşte şi atrăgeau toată atenţia asupra lor, nu le spunea nimeni nimic, nici dacă îşi manifestau bucuriile revederii alarmant de zgomotos, nici dacă nu respectau statul la coadă, erau „altfel“ şi erau lăsaţi să-şi trăiască alteritatea în felul lor.

Îmi povesteau nişte prieteni din celebrul cămin Grozăveşti de o adevărată structură autoghetoizată din căminul unei facultăţi, cu o veritabilă organizare ierarhică, membrii grupului asumîndu-şi status-ul şi rolul aferent. Nu ştiu dacă îşi mai aminteşte cineva cum îi chema, foloseau apelative în loc de nume, apelativul era ca un fel de botez la acceptarea apartenenţei la microcomunitatea respectivă, aveau reguli şi norme bine stabilite pe care nimeni nu ar fi îndrăznit să le încalce. Această reorganizare a spaţiului îi ajuta să se coaguleze pentru a-şi afirma diferenţele. Şefii grupului îi testau şi îi iniţiau pe noii veniţi prin activităţi şi practici deja ritualizate. Era greu să te sustragi ritualului, dar şi să eviţi protecţia „clanului“ patern. Din clan făceau parte doar băieţii; fetele erau un fel de proprietate a clanului, de multe ori însă fetele aveau o semiautonomie, orice gest împotriva clanului era interpretat ca o încercare de sfidare, şi nu li se mai oferea protecţie în caz de nevoie.

Structuri mai mult sau mai puţin asemănătoare se creează în majoritatea căminelor studenţeşti unde sînt cazaţi un număr mai mare de studenţi basarabeni. Caracterul aproape criptic al acestor structuri genera iluzia unei superiorităţi în faţa celorlalţi, superioritate pe care o alimentau în permanenţă prin ironii şi dispreţ faţă de cei care nu le semănau.

Studenţii autoghetoizaţi îşi etalau alteritatea ca pe un trofeu, sporind şi mai mult diferenţele dintre ei şi ceilalţi. Mă delimitam de fiecare dată cînd vreun coleg mă întreba cîte ceva despre „colegii mei“ basarabeni, argumentînd că nu-i cunosc, şi încercam să deviez discuţia, ba mai mult, să le distrag atenţia colegilor mei de la spectacolul ruşinos al aşa-numiţilor „conaţionali“ de-ai mei.

Am încercat să îi înţeleg prin tot felul de exerciţii de imaginaţie, fără însă să mă apropii de ei, mă feream ca de o tumoare ruşinoasă, ca de o boală transmisibilă. I-am condamnat şi evitat, fără să înţeleg că ei erau victimele unor diferenţe, victimele unei năluci seducătoare. România nu le oferise nimic din seducţiile promise, dimpotrivă, le accentua diferenţele de care în cele din urmă au devenit conştienţi şi le-au exploatat de cele mai multe ori în defavoarea lor.

O bună parte dintre conaţionalii mei şi-au cîştigat statutul de cetăţean, au rămas aici şi s-au „deghetoizat“, alţii s-au întors după absolvirea studiilor şi s-au autoghetoizat „româneşte“ acolo, o parte dintre ei şi-au scos know-how-ul la licitaţie, mergînd unde li s-a oferit mai mult. Pentru noi toţi însă, România a fost lecţia cea mai dificilă despre diferenţă – diferenţa prin asemănare.