În prima săptămână de martie în care baba Dochia părea că a uitat să mai vină în satele basarabene, iar în aer plutea mirosul proaspăt al primăverii, am avut ocazia să particip la o săpare de fântână. De fapt particip e cam mult spus căci aportul meu s-a rezumat strict la făcut fotografii şi, printre ele, recunosc, la cinstit câte un păhărel de vin sezonul 2009-2010. Puteţi găsi mai jos câteva dintre ele (pozele nu păhărelele).
Îmi aduc aminte că pe când eram eu copil altfel se săpau fântânile în ţara Moldovei. Se făcea de obicei clacă, iar gospodarul chema ajutoare din tot satul. Se luau mai multe probe, se săpa groapa, se pietruiau pereţii – totul manual bineînţeles. Îmi amintesc că atunci când s-a săpat fântâna din curtea şcolii, apa nu a putut fi găsită zile în şir. Tradiţia spune că apa refuză să se arate celor care nu au inima curată, de aceea, sarcina de a o găsi i se oferă de multe ori copiilor. Tata mi-a oferit atunci hârleţul şi mi-a spus să-l înfig acolo unde credeam că se ascunde apa. Zis şi făcut, iar o oră mai târziu proba afundată în inima pământului a ieşit sărutată de atingerea lichidului miraculos căruia îi datorăm existenţa.
Îmi aduc aminte că pe când eram eu copil altfel se săpau fântânile în ţara Moldovei. Se făcea de obicei clacă, iar gospodarul chema ajutoare din tot satul. Se luau mai multe probe, se săpa groapa, se pietruiau pereţii – totul manual bineînţeles. Îmi amintesc că atunci când s-a săpat fântâna din curtea şcolii, apa nu a putut fi găsită zile în şir. Tradiţia spune că apa refuză să se arate celor care nu au inima curată, de aceea, sarcina de a o găsi i se oferă de multe ori copiilor. Tata mi-a oferit atunci hârleţul şi mi-a spus să-l înfig acolo unde credeam că se ascunde apa. Zis şi făcut, iar o oră mai târziu proba afundată în inima pământului a ieşit sărutată de atingerea lichidului miraculos căruia îi datorăm existenţa.
