Laptele, veşnicia şi anticorupţia

E sâmbătă dimineaţă şi hala alimentară din zona gării este plină de lume. Unii vând, alţii cumpără, iar ceilalţi îşi dau cu părerea. E locul în care mulţi vin doar pentru a-şi mai vărsa amarul sau a discuta ultimele ştiri. După cum se ştie, nu există român care să nu se priceapă la fotbal şi la politică. De aceea discuţiile sunt de cele mai multe ori foarte aprinse. Fac slalom printre comercianţi cu dexteritatea unui connaisseur în ale pieţii. Doamna de acolo are caş bun, gospodina de dincolo – ceapă şi ridichi, iar moşul din colţ vinde nişte mere exact ca cele de acasă.

În 15 minute ies cu plasele pline. „Domnişoru” - îmi face complice cu ochiul un reprezentant al minorităţii naţionale negru ca tăciunele, invitându-mă să mă apropii „hai să-ţi dau nişte ţigări”. Mă fac că nu-l aud şi-mi continui drumul. Nu departe de hală, între un garaj şi un ABC stă o bătrânică. E mică de stat şi uscăţivă, atât de mică încât pare greu de crezut că poate să ţină geanta de rafie din care se iţesc capacul câtorva sticle de plastic. „Hai să-ţi dau lapte, maică. E proaspăt” îndeamnă ea timid trecătorii ce trec indiferenţi pe lângă ea. Are în privire un fel de cumsecădenie, pe care noi, orăşenii am pierdut-o demult.

De fapt asta cred că e cea mai mare deosebire între un ţăran care-şi vinde propria marfa şi cel care i-o cumpără ca după aceea s-o vândă mai scump – cei de la ţară au un fel de cuminţenie în priviri, o timiditate în faţa privirilor superioare ale orăşenilor. „Da ce crezi că faci aici mătuşă” o apostrofează brusc un poliţist apărut de nicăieri. „Dumneavoastră ştiţi că nu aveţi dreptul să comercializaţi produse alimentare în afara halei” continuă partenerul primului, vădit mulţumit de felul în care i-a ieşit fraza. „Eu… să mă iertaţi” le răspunde încurcată bătrânica, „plec imediat”.

„Staţi aşa” exclamă din nou primul. „Comercializarea produselor alimentare fără autorizaţie este o infracţiune”…”. „Şi se pedepseşte conform legii” completează cel de-al doilea, aranjându-şi plin de sine uniforma. „Aveam şi eu două sticle de lapte, maică” încearcă să-i mai îndulcească bătrâna, „uite, vi le dau”. „Nu se poate aşa ceva” opinează prima uniformă, „credeţi că noi ne jucăm aici!?”. „Legea e lege” completează cea de-a doua tăind aerul cu deget mare şi gras ca un trabuc cubanez.

„Nu va hi şi vouă aşe un ptic ruşine, nesimţiţilor” răsună de undeva din spate glasul unei doamne la 40 de ani. „N-aţi încăput de-o biată pensionară. A venit şi ea, săraca, să facă un leu şi v-aţi găsit voi doi deştepţi să faceţi dreptate”. Cele două uniforme grase tresar ca arse în faţa acestui afront încercând să se regrupeze. „Nu aveţi dreptul, doamnă” opinează primul. „Legea-i lege” ţipă al doilea. „Vă dau eu amu ni leje că nu-ţi pute duce. V-aţi postat cole ca doi ciurigăi, doară îşi scurje ceva banii, lejiuitorii lui peşte”.

„Păi să fie lege atunci – intervin şi eu. În loc să amendaţi o biată bătrână, mai bine mergeţi şi scuturaţi ţiganii de acolo care vând ţigări de contrabandă sau, pe cei de dincolo, care te pândesc la buzunare”. „Bine zâce fecioru” mă susţine şi o doamnă ce vinde flori. „Aşa-i, aşa-i” răspund în cor şi câţiva trecători. În faţa acestui asalt prin surprindere, atacaţi din toate părţile şi depăşiţi numeric, poliţiştii se retrag lăsând în urma lor o bătrânică cu lacrimi în ochi şi buzele tremurânde. Pare coborâtă din istorie această bătrână cu privirea blândă. E imaginea veşniciei ce rezistă încă prin satele din Maramureş – o icoană a românului autentic ce şopteşte celor care au urechi să audă „apăraţi-vă trecutul şi bătrânii, căci cel fără de trecut nu are nici un viitor”. Plec spre casă revoltat şi trist, gândindu-mă că în locul acelei bătrâne putea fi mama sau bunica oricăruia dintre noi…