Poşta Română şi blăstămele voodoo

„Ce faci, bade, stai şi cujeţi?” „Nu… numa’ stau!” Cam ăsta e principiul după care se conduc angajaţii din oficiile poştale române. Sau, ca să-l citez pe prietenul meu care nu-i microbist, ăştia nu merg la muncă, ăştia merg la serviciu. În România de azi nu prea ai şanse să realizezi ceva fără să faci scandal şi să te dai în spectacol, as se vedea cazul conaţionalilor noştri tuciurii, cetăţeni de rangul întîi, care trăiesc, bine merci, din alocaţii şi mană cerească. Iar dacă ai nesimţirea de a fi cumsecade şi cu bun simţ, eşti luat drept prostănac.

La sfârşitul lunii noiembrie a mult discutatului an 2009 am avut îndrăzneala de a trimite o scrisoare recomandată în Canada. Am expediat-o cu o lună şi ceva înainte de termenul limită la care trebuia să ajungă, că, deh, mai bine mai devreme decât mai târziu. Am plătit în plus pentru un serviciu care, chipurile, îşi permite să vezi în orice moment locaţia pachetului trimis. M-am mirat că există aşa ceva în mult înjurata, pardon – lăudata, Poştă Română. Dar am tăcut şi am plătit. Vorba ceea – dai un ban, da’… nu-l mai ai. Şi uite aşa au trecut săptămânile şi lunile, iar gogoşii serviţi de bravii poştaşi români creşteau într-o zi cât alţii într-un an. S-a dovedit că serviciul de urmărire a coletului putea oferi informaţii despre scrisoare doar pe teritoriul României, lucru care, evident, a fost „scăpat din vedere” de poştăriţă sictirită ce mi-a preluat coletul. Dar am fost înţelegător, că multe se pot întâmpla în lumea asta cu o scrisoare. Cu încălzirea globală, găurile din stratul de ozon şi criza financiară nici nu ştii la ce să te mai aştepţi. Mai ales că iarna trecută a fost tare grea în ţara celor 1000 de insule, s-o fi rătăcit porumbelul în timp ce traversa Atlanticul, sau o fi înghețat sărmanul pe undeva, căci nebănuite sunt căile poştale şi neînţelese serviciile oferite de bugetarul român.

După aproape cinci luni în care scrisoarea nici nu a ajuns la destinaţie, nici nu a revenit la destinatar n-am mai putut răbda. Mi-am luat tricoul cu Bruce Lee şi pistolul cu apă de sub pat şi am bătut cu pumnul în masă. Am ţipat niţel, am aruncat câteva blăstăme şi incantaţii voodoo şi, să vezi minune. Poşta Română s-a autosesizat şi a hotărât să deschidă o investigaţie a cărei termen de soluţionare este, nici mai mult nici mai puţin de 3 luni. Căci dacă tot am aşteptat cinci luni, ce mi-i să mai rabd încă trei. Aşa că aştept cu nădejde în suflet şi cu încredere în statul Român că într-o bună zi cineva îmi va bate frumos la uşă şi-mi va spune amabil – aţi primit o scrisoare recomandată.