Bravo România!

În sfârșit o veste bună în anul 2010 pentru acest popor nedreptățit de istorie și chinuit de vremuri. România a luat medalia de bronz la Campionatul European de handbal feminin. Fetele s-au impus în fața țării gazdă după un meci spectaculos. O victorie meritată pentru handbalul românesc și o realizare extraordinară pentru o echipă care a vrut să ne demonstreze că prin muncă și dăruire se poate face performanță. Bravo fetelor! Ne mândrim cu voi!

La mulți ani România!

Trec zilele astea printr-o perioadă mai grea pentru că am de sărbătorit ziua de naștere, ziua României și sfinții pe stil nou și pe stil vechi. Așa că o să le iau metodic, pe rând, ca nu cumva să scap vre-una. 

Astăzi e ziua țării noastre și a românilor de pretutindeni. La mulți ani, România!

Moldoveni în România

Un articol scris de Cristina pentru Dilema Veche

- din jurnalul unui cetăţean -

"Necetăţenia" este o formă de docilitate pe care trebuie să o înveţi în tranziţia către cetăţenie. Cetăţenia nu ţi se dă, se dobîndeşte, iar pentru a o dobîndi, trebuie să te dresezi să devii un bun cetăţean resemnat, împăcat cu legile şi cu ceea ce astăzi a mai rămas din denumirea de stat.

Cînd mi s-a propus să scriu acest articol, am luat-o ca pe înfruntarea finală cu mine însămi, înfruntarea identităţii moştenite şi a celei asumate. Nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc despre originile mele, mai mult chiar, am încercat să evit de fiecare dată discuţiile despre „de unde eşti?“. În primii ani de studenţie, mă lepădam de identitatea mea, ca un apostol necredincios, fără să mai aştept cîntatul cocoşilor. În afară de colegii mei de facultate, era greu să afle cineva că vin de dincolo de Prut. Îmi purtam identitatea ca pe o povară, ca pe o ruşine neasumată, un fel de eroare pentru care nu puteam răspunde, dar nici nu o puteam îndrepta.

În cei cinci ani ai studenţiei mele aici, am învăţat că răspunsul la întrebarea „de unde eşti?“ aduce inevitabil după sine discursuri nostalgice: despre România Mare, pactul Ribbentrop-Molotov, posibila sau imposibila Unire, Podul de flori, rude îndepărtate sau prieteni aproape uitaţi – temele curg în funcţie de vîrsta şi amintirile partenerilor de dialog. Alteori, surprind cum discuţiile se transformă uşor în monologuri plictisitoare, aproape onirice, şi mă întreb dacă acea Basarabie există cu adevărat sau e o Ruritanie desprinsă din vechile tratate de istorie ale unor autori interbelici.

Let’s do it România

… face parte dintr-o mişcare internaţională începută în 2008 şi implementată într-un număr de ţări europene. Ideea este destul de simplă: se iau câteva mii de voluntari, una bucată ţară plină de gunoaie aruncate peste tot locul şi se încearcă curăţarea ei într-o singură zi. O iniţiativă nobilă şi salutabilă, dar cu prea puţine şanse de izbândă. Pentru că vedeţi voi, românul este un specimen aparte cu propriile reguli şi năravuri. Iar atâta timp cât acesta este obişnuit să-şi arunce mizeria pe unde apucă, fără să se gândească la consecinţe, astfel de mişcări sunt sortite pieirii.

Am participat la destule campanii de ecologizare şi am ajuns la o singura concluzie – ceea ce fac o mână de voluntari într-o zi e doar o picătură într-un ocean dacă nu se iau măsuri în vederea educării populaţiei. Mentalitatea – acolo trebuie de umblat. În momentul în care gherţoiul de bloc va coborî din Merţan şi va arunca chiştocul la coşul de gunoi, atunci când mârlanul va strânge rămăşiţele picnicului fastuos într-o pungă şi le va arunca la ghenă – doar atunci vom avea şanse să trăim într-o ţară curată. Iar astfel de oameni fără conştiinţă pot fi motivaţi doar prin amenzi usturătoare.

Basarabia după 70 de ani

Pentru mai multe informații dă click aici.

Marea nedumerire naţională

Următoarele două zile vor avea un rol foarte important pentru românii de pe ambele maluri ale Prutului. Puşi în veşnica ipostază de a alege răul cel mai mic, duminică românii îşi pot decide soarta pentru următorii 5 ani. Ne întoarcem în trecut sau batem pasul pe loc? Facem doi paşi înapoi sau o luăm pe arătură? Cam astea sînt singurele opţiuni. Ce alegem, un socialist marionetă sau un fost comunist cu apucături fasciste?În cazul alegerii celui de-al doilea, România se îndreaptă încet, dar sigur spre anticipate. Fără îndoială că victoria lui Băsescu ar aduce mai multe avantaje pentru noi, cei din Republica Moldova, dar cu ce preţ? Pe de altă parte, alegerea lui Geoană ar aduce un guvern nou pînă la Crăciun şi stabilitatea de care are nevoie atât de mult România. O alianţă dreapta-stânga PSD-PNL ar constitui o premieră mondială (daca excludem cazul Moldovei), care se anunţă totuşi fragilă. Pentru moment cele două partide se unesc în faţa adversarului comun. Ce se va întâmpla, însă, după ce acesta este eliminat? Optăm în continuare pentru polarizare şi dezbinare, sau mergem pe ideea că orice alegere e mai bună decât cea a lui Băsescu, fără a şti prea bine ce-ar putea să aducă aceasta?

În altă ordine de idei, situaţia în Moldova e ceva mai clară. Întrebarea nu e pe cine alegem, ci dacă alegem şi mai ales când o facem? O întrebare care nu ar fi existat dacă parlamentarii noştri (ţin să precizez - de toate culorile) nu ne-ar fi furat în 2000 dreptul de a ne alege preşedintele. Toată lumea aşteaptă ce vor face comuniştii. Se vor găsi sau nu cei 8 trădători salvatori? Situaţia din Moldova e similară cea în care un vapor ia apă în largul mării, iar echipajul se bate pentru postul de căpitan. Peste ce veţi conduce, dragi politicieni, dacă echipajul vă va muri de foame sau dacă toţi vor fugi „rupând pământul” cu bărcile de salvare? Oare nu ar fi cazul să vă opriţi şi să vă îndreptăm atenţia spre cei pentru care sunteţi voi acolo sus, la conducere. Întreb şi eu, sau poate că îmi doresc prea mult... sau poate că ar trebui să urc în barca de salvare cât nu e prea târziu?

La mulţi ani, România!

Welcome in European Union

Aşa spune panoul mare de la intrarea în vama română Sculeni - Welcome in European Union. Literele albastre pe fon alb îmi zgârie ochiul. Defect profesional, n-am ce face. Mă pufneşte râsul. „E ceva amuzant aici”, mă întreabă oarecum iritat agentul care îmi examinează geanta. „Nimic important, doar că e scris greşit” - îi răspund eu arătând cu degetul spre panou. Clipeşte mărunt privindu-mă de sus în jos. „Vă rog să intraţi în sală cu bagajul şi să vă prezentaţi paşaportul”. Încep să regret că nu mi-am ţinut gura. Aşa păţesc mereu, iar cel mai grav e că nici nu mă învăţ minte. Sunt ţinut vre-o 10 minute la uşă după care sunt invitat să intru. Îmi trec ochii peste câteva afişe legate de gripa porcină. După primele două propoziţii mă opresc şocat.

„Did you visited a foreign country? If do you will have symptoms ...”

Fără să mă gândesc de două ori, înşfac telefonul şi îl îndrept spre anunţ. „Fotografierea e strict interzisă pe teritoriul vămii”, mi se adresează sever agentul apărut parcă de nicăieri. „Nu cumva aţi găsit şi aici greşeli”, mă întreabă el plin de sens după o pauză mai lungă în timp ce-mi răsfoieşte paşaportul. „ăăă… nu, nu, mi s-a părut doar” - îi răspund eu repede înainte să mă răzgândesc. „Foarte bine”, reacţionă el amuzat aplicând cu un sunet scurt ştampila de intrare în România. „Vă urez drum bun!”

Ies pe uşă răsuflând uşurat, am scăpat ieftin de data asta. Autocarul Chişinău – Cluj porneşte din loc cu un puff amorţit, ca o balenă care iese la suprafaţă. A doua zi totul mi se pare un vis, dar sunt ferm convins că multă apă va curge pe Prut şi mulţi oameni vor privi cu stupoare spre anunţurile din vama Sculeni, până când va fi înlocuit panoul care anunţă cu mândrie - Welcome in European Union.

Cultura zgomotului la români

Suntem un popor zgomotos şi exhibiţionist. Ne place să fim ascultaţi, chiar dacă nu avem nimic de spus. Ascultăm muzica la maxim fie că suntem acasă, în maşină sau pe stradă cu telefonul mobil. Ne spălăm rufele în public şi avem un gust aparte pentru situaţiile dramatice. Ne plac scandalurile cu răsturnări de situaţie, dezvăluirile spectaculoase şi şocante. Savurăm cu o plăcere bolnăvicioasă ştirile de la ora 5 şi mai apoi discutăm cu lux de amănunte cele întâmplate.

Pe stradă vorbim în gura mare, scuipăm seminţe şi nu ţinem cont de trecători. Ne comportăm în public ca şi cum lumea ar fi fost făcută doar pentru noi, ne dăm aere şi ne credem foarte importanţi. La volan suntem băgăcioşi şi mojici, înjurăm şi folosim în exces claxonul. Parcăm exact unde ni se scoală chiar dacă blocăm circulaţia pentru că ştim pe cineva suspus care ne poate „rezolva”. Aruncăm gunoiul pe jos chiar dacă avem o pubelă la câţiva paşi, iar când ieşim la grătar lăsăm în urma noastră mormane de mizerie.

Aşteptăm întotdeauna ca cineva să facă ceva, ca cineva să ia măsuri şi să schimbe lucrurile. Ne place să ne plângem de milă, să dăm vina pe soartă, pe poziţia geografică, pe situaţia materială. Întotdeauna e de vină altcineva/altceva pentru situaţia în care ne aflăm: americanii, conducerea, ruşii, situaţia geopolitică, petele solare, comuniştii, extratereştrii etc. Nu ştim să ne preţuim valorile autentice, oamenii care ne promovează ţara în lume. Realizăm ce am avut prea târziu, când aceşti oameni valoroşi nu mai sunt printre noi (mintea românului cea de pe urmă). Cei cu bun simţ care respectă legile sunt consideraţi ciudaţi sau fraieri, pentru că sistemul încurajează tupeul jegos şi mitocănia.

Ne place să fim la curent cu ultimele noutăţi din presa galbenă. A avea cultură generală înseamnă a şti pe dinafară textul ultimului hit lansat de Guţă, a povesti dibaci ultima glumă făcută de Becali, a cunoaşte cu cine s-a mai combinat vre-un fotbalist „celebru” sau ce a mai putut debita vre-un figurant de doi bani. Nu mai avem timp să citim decât zodiacul şi programul tv. Bârfim la celular, în faţa blocului sau în timpul serviciului. Ne pricepem la politică şi totuşi alegem aceiaşi incompetenţi an de an. Luptăm ani la rând pentru a ne integra în Uniunea Europeană, dar când ni se oferă şansa să spunem un cuvânt la masa celor mari, nu mergem la vot de alegerile Europene.

Aceasta este România şi aceştia sunt românii… din păcate. Vă rog să mă contraziceţi.