Moldoveni în România

Un articol scris de Cristina pentru Dilema Veche

- din jurnalul unui cetăţean -

"Necetăţenia" este o formă de docilitate pe care trebuie să o înveţi în tranziţia către cetăţenie. Cetăţenia nu ţi se dă, se dobîndeşte, iar pentru a o dobîndi, trebuie să te dresezi să devii un bun cetăţean resemnat, împăcat cu legile şi cu ceea ce astăzi a mai rămas din denumirea de stat.

Cînd mi s-a propus să scriu acest articol, am luat-o ca pe înfruntarea finală cu mine însămi, înfruntarea identităţii moştenite şi a celei asumate. Nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc despre originile mele, mai mult chiar, am încercat să evit de fiecare dată discuţiile despre „de unde eşti?“. În primii ani de studenţie, mă lepădam de identitatea mea, ca un apostol necredincios, fără să mai aştept cîntatul cocoşilor. În afară de colegii mei de facultate, era greu să afle cineva că vin de dincolo de Prut. Îmi purtam identitatea ca pe o povară, ca pe o ruşine neasumată, un fel de eroare pentru care nu puteam răspunde, dar nici nu o puteam îndrepta.

În cei cinci ani ai studenţiei mele aici, am învăţat că răspunsul la întrebarea „de unde eşti?“ aduce inevitabil după sine discursuri nostalgice: despre România Mare, pactul Ribbentrop-Molotov, posibila sau imposibila Unire, Podul de flori, rude îndepărtate sau prieteni aproape uitaţi – temele curg în funcţie de vîrsta şi amintirile partenerilor de dialog. Alteori, surprind cum discuţiile se transformă uşor în monologuri plictisitoare, aproape onirice, şi mă întreb dacă acea Basarabie există cu adevărat sau e o Ruritanie desprinsă din vechile tratate de istorie ale unor autori interbelici.

Jurământ cetăţenie română

Noi suntem români, noi suntem români.

Noi suntem aici pe BECI stăpâni!

Am un certificat în plus. Am descoperit că basarabeanul e de felul lui mare colecţionar. Dar în timp ce unii colecţionează obiecte de artă, timbre sau maşini, noi colecţionăm certificate, caziere, formulare şi bilete de stat la cozi. Şi dacă tot am ieşit cu bine din această probă de foc numită jurământ de credinţă la statul român, am decis să postez descrierea acestei proceduri, ca să ştie şi alţi moldoveni ce vor să fie români cam la ce să se aştepte.

Etapa 1 (preliminarie): post negru cu o săptămână înainte de jurământ, cu o atenţie specială asupra jinului negru şi colţunaşilor cu brânză care sunt categoric interzişi.

Etapa 2 (viteză): alergări 100 m garduri pâna la poarta Ambasadei Române.

Etapa 3 (de rezistenţă): stat ca prostul/proasta la coada două ore flancat de oameni care găsesc un deliciu deosebit în a se îmbulzi ca jitele, obişnuinţă rămasă de pe vremea trecutului glorios când rafturile din magazine erau arhi-goale.

Român şi... virgulă

Сбылась мечта идиота! În sfârşit statul român a decis că merit să intru şi eu în rândurile cetăţenilor de rangul întâi. Scriam prin aprilie cât de dezamăgit şi nemulţumit eram de birocraţia din România, de cozile infernale de la consulate, de anii petrecuţi în aşteptarea a ceva care e dreptul tău, de banii cheltuiţi cu nemiluita pe dosare, acte, certificate şi drumuri la Bucureşti.

Ei bine, am descoperit că puţină gândire pozitivă poate face minuni. Acum, cu câteva zile înainte de jurământ simt un soi de uşurare doar. Unde e fericirea de care mă credeam în stare la aflarea avizului pozitiv şi programării la jurământ? Probabil că s-au pierdut pe drum, în cei patru ani de aşteptare.

Aşadar, stimaţi compatri(h)oţi, în cazul în care aveţi doleanţe sau plângeri de adresat ambasadei române din Moldova, mă ofer să le transmit cu mare drag.

Notă: Acest articol a fost scris înaintea depunerii jurământului de credinţă la statul român. Nu am îndrăznit să îl public atunci de teamă să nu anticipez ceva ce nu mai avea să se întâmple. Aşa e basarabeanul – după ce s-a ars cu ceai, suflă şi în… jin.

N-ar fi rău să fie bine...

Zilele trecute s-au împlinit 4 ani de când aştept cetăţenia română şi 9 ani de când jinduiesc la această Mecca a românului de peste Prut. Aşa că mi-am pus casca de tanchist şi costumul de student rar-nutrit şi am sărbătorit la un grătar şi nişte vin de acasă împreună cu prietenii de suferinţă. Îs şi eu ca tot basarabeanul – mereu aştept după ceva: un formular, o viză, un permis de şedere, o geantă de acasă. Fiecare aşteaptă ce poate. Că ni-i greu la tăţi. Ce să zic, am aşteptat cetăţenia în fel şi chip – am încercat cu pâine şi sare, cu jin negru şi bomboane Bucuria. Am stat şi la portiţă, la marginea satului cu mâna streaşină la ochi şi prin cozi la consulate. Degeaba.

Acum se lauda sus şi tare guvernanţii români că e procedura de redobândire mult mai simplă pentru cei care depun şi nici nu apuci să observi când îţi bate amabil poştaşul la uşa să-ţi dea paşaportul roşu. Numai că pe mine nu prea mă încălzeşte. Omul e din fire egoist şi vrea să-i fie în primul rând lui bine. Dacă mă năşteam şi eu cu 100 de ani mai târziu – aveam cetăţenia română garantat. Dar exista totuşi şi alt risc – poate mă năşteam prin dracu-n praznic pe undeva prin Burkina Faso sau Vietnamul de Nord, şi atunci să vezi distracţie. Sau poate că peste 100 de ani de acum homo sapiens va fi doar o poveste de adormit copiii pentru mamuţii ce vor abita aceste locuri. Aşa că mai bine nu întind coarda şi mă mulţumesc cu ce am, deşi îmi cântă un ghiavol de drăcuşor în spatele minţii tot repetând în surdină „ce bine ar fi să fie bine”.