Alo ! Deranjez ?

Încercam zilele astea să telefonez la biroul unei instituţii publice din Baia Mare. Nu ţin să precizez care anume, ca să nu fac anti-reclamă. Nu de alta dar şi aşa au o reputaţie proastă. Se conduc probabil încă după înţeleptul slogan „pauzele lungi şi dese, cheia marilor succese”. Nu m-aş fi mirat deloc dacă nu-mi răspundea nimeni, sau dacă îmi răspundea o doamnă iritată de întrebările mele, sau în cele din urmă dacă numărul ar fi fost ocupat, nealocat, inexistent.

Însă mesajul pe care l-am auzit în receptor m-a luat total pe nepregătite. „Numărul de telefon este deranjat” spunea el. Ţâşnesc brusc în picioare iar scaunul de sub mine se răstoarnă cu un „buf” amortizat de perdea. „Cum adică deranjat?” întreb eu robotul. „Numărul de telefon este deranjat” ţine una şi bună vocea de la celălalt capăt, urmată de tonuri repetate care semnifică de obicei număr ocupat. Pun receptorul la loc, mă pipăi pe frunte şi mă examinez în oglindă. Parcă nu am băut (aşa mult) în ultima vreme. Să am oare deja …auzănii ? Cum adică deranjat? Cine l-a deranjat? Eu ? Sau s-a deranjat el de la sine? Îmi fac curaj şi formez din nou. Aceeaşi voce impersonală, acelaşi mesaj. Mă învârt de câteva ori prin casa fără astâmpăr. Simt cum îmi creşte glicerina, ăăă… glicemia. Aşa înnebunesc oamenii, îmi zic. Trăiesc normal o viaţă întreagă până li se întâmplă într-o bună zi una ca asta şi … se deranjează cu tătu’.

Nu, aici nu e de joacă. Se impune soluţia supremă. Mă reped în faţa computerului şi introduc mesajul pe google. Nici un rezultat concludent. După vre-o jumătate de ora sun din nou. „Bună ziua!” îmi răspunde o voce de femeie. Tresar ca ars, mă bâlbâi şi nu-mi găsesc cuvintele. Femeia enervată la culme mă expediază în doi timpi şi trei mişcări. Îmi vine inima la loc. Aşa da! Aşa mai merge! Simt că lucrurile au revenit la normal…

Acer Aspire 5102wlmi drivers

Audio card
Cardbus
Modem
Touchpad
Video card
Wireless adapter

Drivers that drive us crazy

This is for all those of you who have an Acer Aspire 5102wlmi laptop and were not provided with CD-s containing its drivers. Thinking about reinstalling windows seems your worst nightmare. I’ve been there, so I understand how you feel. You can find above some of the drivers that will work with Windows XP.

Please keep your drivers updated for the best performance. Enjoy !

Republica Moldova, analiştii şi telefoanele Nokia

(fotografia a fost făcută acum 3 ani la un fastfood din Piaţa Centrală din Chişinău).

Cine a spus că Moldova e cea mai săracă ţară din Europa ? Probabil vre-un analist cu renume care stă în biroul lui călduţ şi analizează cifrele economiei moldave. Paranteză: cine o fi inventat cuvântul acesta - analist – nu s-a gândit probabil niciodată la sonoritatea lui. Or mie îmi sună involuntar a ceva legat de locul prin care, pardon, îţi faci nevoile sau la practicile homosexuale. Probabil că homosexualii sunt analişti prin definiţie. O fi fiind şi anal-iza asta o nevoie primară, mai ştii ?!

Dar revenons à nos moutons, cum zice chinezul. L-am auzit pe conducătorul nostru iubit declarând mai ieri că economia Moldovei a cunoscut o dezvoltare nemaivăzută în ultimii 8 ani de guvernare comunistă. Cam aceleaşi declaraţii le făcea şi prim-ministru României. Ascultându-i pe ei ai zice că pe aceste meleaguri e numai miere şi lapte. Şi totuşi în oarecare măsură au dreptate pentru că atunci când eşti la genunchiul broaştei, ai unde creşte, faţă de cei care au ajuns deja la un oarecare nivel de bunăstare şi civilizaţie. La noi se consideră un semn de bunăstare dacă bunăoară nu ţi se ia seara curentul (cum se practica prin 98) sau dacă primeşti salariul la timp.

Recent întors de acasă din Moldova, mă întrebă un prieten maramureşean cum ne afectează pe noi criza asta globală. Adevărul e că nu ne afectează, pentru că nu prea are ce afecta. Moldova are o industrie remarcabilă, dar ea lipseşte cu desăvârşire (vorba lui Caragiale). Şi totuşi, dacă ieşi pe străzile Chişinăului nu poţi să nu remarci maşini de ultimă generaţie, haine scumpe, electronice performante. Asta înseamnă că lumea are bani. Cum se explică acest lucru ?

Cu toţii ştim zicala populară conform căreia un om în viaţă trebuie să clădească o casă, să crească un copil şi să sădească un pom. Prin anii 90 apăruse o altă zicală în Moldova: un moldovean adevărat trebuie să aibă lanţ de aur, telefon Nokia şi Opel Astra (cu mici variaţiuni). Astea ne sunt standardele, asta ne e mentalitatea. Chiar dacă trăieşti în chirie cu părinţii, trebuie să ai Audi Q7. Chiar dacă nu ai ce mânca, e musai să ai telefon de ultimă generaţie şi să te îmbraci cu haine scumpe. Că altfel te râd oamenii. Ce va spune lumea ?

Viaţa-i grea, la tăţi nu ajunge. Cine nu poate roade – suge…

(în articolul următor despre cum fac moldovenii bani)

Is there anybody out there ?

Fotografia de mai sus are o semnificaţie aparte pentru mine. E specială în primul rând pentru că îmi aminteşte de o perioadă deosebită din viaţa mea, reprezintă practic cei 4 ani de studenţie petrecuţi în cămin. În al doilea rând e deosebită pentru că are o istorie aparte, a ei.

Întotdeauna am crezut că lucrurile, la fel ca şi oamenii au o viaţă a lor, că urmează la fel ca şi noi fatalul ciclu naştere - viaţă şi în ce le din urmă - moarte. Această fotografie a fost un copil neaşteptat, dacă pot spune aşa. Îmi amintesc exact momentul când a fost făcută. Eram în anul doi de facultate şi tocmai primisem cadou un aparat foto Kodak. Îmi luasem câteva filme şi fotografiam cam tot ce apucam. Seara eram cu prietenii pe holul căminului, la un moment dat l-am observat pe colegul meu de cameră Jean privindu-mă cu ochii mijiţi. Jean era student la pictură şi avea acea privire ori de câte ori se apuca de pictat. L-am văzut încadrându-mă între cele două degete mare şi arătător ale mâinilor sale, ca într-o ramă, după care a zbughit-o în cameră. S-a întors cu aparatul meu de fotografiat şi click , întreg holul căminului a fost luminat de un blitz puternic. În tot acest timp chitara mea continuă să plângă cântecul celor de la Pink Floyd. Is there anybody out there? întreba ea plină de jale. Piesa mi-a ieşit destul de bine şi întreg momentul a fost plin de încărcătură. „Păcat că am consumat toate cadrele din acest film” mi-a răsunat în minte, „ar fi putut ieşi o poză bună”.

O săptămână mai târziu am dus fotografiile la developat. Eram nerăbdător să văd cum mi-au ieşit, aşa că am început să le „răsfoiesc” din mers. La un moment dat m-am oprit în mijlocul intersecţiei surprins de o apariţie. Această poză era a 25-a dintr-un film cu 24 de cadre. Era acolo contrazicând cam tot ce ştiam eu în acel moment despre viaţă. Au urmat câţiva ani în care a trăit între paginile jurnalului meu, ca mai apoi să fie să fie scanată şi introdusă într-o lume complet nouă, cea a informaţiei virtuale. Modificată „barbar” într-un program ciudat şi postată fără milă într-un spaţiu dominat de zerouri şi unităţi. Astfel viaţa ei a cunoscut o nouă dimensiune în care nu există timp şi spaţiu, viaţă sau moarte. Probabil că din prisma ei, putem spune ca această fotografie a ajuns … în rai.

Comprese pentru conştiinţă

În ultimul timp tare s-au mai înmulţit cerşetorii. Sau poate că îmi pare mie doar. Eram intr-un bar sâmbăta trecută, mă uitam şi eu ca tot omul la meciul României. În cele două-trei ore s-au perindat pe acolo cel puţin 4-5 cerşetori. Mulţi dintre ei copii, majoritatea ţigani. „Îmi dai şi mie, nenea?” zice un băieţel tuciuriu în grabă, că de, mai are şi alte mese de „servit”, nu are timp să stea la taclale. Time is money! Mă uit la el şi observ că e destul de bine îmbrăcat, grăsuţ chiar, nu foarte murdar. Mă măsoară din privire şi îşi dă seama că nu prea este potenţial la masa mea. La masa vecină un umflat cu o prietenă îmbrăcată sumar, el scoate portmoneul şi îi dă 5 lei probabil încercând să-şi impresioneze prietena sau fericit ca echipa naţională a înscris. I-au mai dat şi alţii până să fie dat afară. Un profit curat neimpozabil de 7-8 lei în 10 minute fără nici un efort. Şi câte localuri de genul acesta sunt în oraş ?

Copilul acesta va deveni un adult care apelează la muncă doar ca la o ultimă soluţie şi probabil că nu se va obişnui niciodată cu banii obţinuţi cinstit. Va trăi cât de mult posibil din ceea ce cerşeşte, apoi va merge în străinătate plângându-se că este discriminat în ţara lui. Adică nu i se dă casă, masă şi salariu lunar fără să ridice un deget. Asta da discriminare! Când nu i se va da, va încerca să ia cu forţa. Poate că va fi prins, poate că nu. În cele din urmă va avea o revelaţie şi se va pune pe turnat copii. Cu câţi mai mulţi, cu atât mai bine, mai ales că statul dă bani. Copii vor fi trimişi evident la cerşit şi aşa din generaţie în generaţie.

Cerşetoria e în România o întreagă industrie şi încă una profitabilă (vezi Filantropica). Şi acest lucru va continua atâta timp cât oamenii vor da bani cerşetorilor. Românul se plânge că nu are bani, dar dă bani la cerşetori, cheltuieşte mai mult decât îşi permite pe maşini şi haine scumpe şi e un împătimit al articolelor de lux. Cum se explică acest lucru ? Printr-un singur cuvânt – mentalitate. Cele mai profitabile locuri pentru cerşit sunt bisericile sau lăcaşele de cult. Lumea merge la biserică de cele mai mult ori atunci când are nevoie de ajutor sau când simte că a greşit. În faţa bisericii se înghesuie cerşetorii: un ciung, un surdo-mut, o pirandă cu 3-4 plozi etc. Gravitatea păcatului comis măsoară de obicei suma oferită cerşetorilor ca nişte comprese pentru conştiinţă care au menirea să ne facă să ne simţim mai bine. Ca a doua zi să vezi ciungul mergând absolut normal (ca e în afara serviciului), surdo-mutul cerând un pachet de Malboro Lights sau piranda cu sticla de votcă. Toate acestea se întâmplă zi de zi în România, şi se vor întâmpla atâta timp cât noi o vom permite. Cred în continuare şi nimeni nu mă va putea convinge de contrariul, schimbarea stă în noi!